Ce este şi cum trebuie făcută
spovedania
Arhimandrit
Atanasie Anastasiou[1]
Sfântul Nicodim Aghioritul, tratând despre Taina
Sfintei Spovedanii, în cartea sa “Îndrumar de mărturisire”, ne arată modul în
care putem participa deplin şi
conştient la aceasta:
„Spovedania este destăinuirea rostită a
faptelor, şi cuvintelor, şi gândurilor viclene, facută de
bună voie, cu frângerea
inimii, cu osândire de sine,
limpede, fară ruşine, cu
hotărâre, către un duhovnic rânduit canonic."[2]
Deci, conform învăţăturii
de-Dumnezeu-purtătorului Părintelui
nostru, spovedania trebuie să fie:
a)
De bună voie
Ridicarea
păcatelor noastre trebuie să fie voită, dorită
de noi. Nimeni nu ne poate obliga să venim la
Taina Spovedaniei şi nici nu trebuie
ca duhovnicul să ne smulgă mărturisirea tuturor celor
greşite, atât a celor săvârşite cu fapta, cât şi a celor cu
gândul. Condiţii ale spovedaniei sunt amănunţita cercetare de sine , recunoaşterea vinovăţiei
noastre şi destăinuirea păcatelor noastre cu propria
noastră gură.
b) Cu frângere
de inimă
Una
din cele mai importante condiţii ale spovedaniei - poate cea mai
reprezentativă - este frângerea inimii. Inima se frânge când
conştientizează că prin păcat L-a întristat pe Dumnezeu
şi că nespusei Sale iubiri, nemăsu-ratelor Sale daruri a
răspuns cu nerecunoştinţă.
Sfântul
Nicodim accentuează în mod special asupra „duhului umilit, a inimii
înfrânte şi smerite" în spoveda-nie. Frângerea este o tristeţe şi o
durere adâncă a inimii, că prin păcatele sale omul L-a întristat întâi de toate pe
Dumnezeu. „Ţie unuia am
greşit" (Ps., 50,6), după cum zice şi Psalmistul. În acelaşi
timp se manifestă şi ca o puternică ură faţă de păcatul care a fost
pricină a tulburării legăturii cu Creatorul nostru.
c) Cu osândire de sine
Spovedania
curată este făcută cu osândire, cu autoînvinuire, fâră
încercarea de a ne uşura responsabilitatea sau de a arunca vina
asupra altora. Eu şi numai eu sunt răspunzător de păcatele
mele. Nimeni altul, nici chiar diavolul, nu ne obligă să
păcătuim. Bolii noastre sufleteşti şi
ignoranţei noastre li se
datorează toate căderile. Sfântul loan Scărarul sfatuieşte:
„Dezgoleşte-ţi,
dezgoleşte-ţi rana în faţa doftorului şi nu te ruşina.
«A mea e buba, părinte, a mea e rana. Din nepăsarea mea s-a
pricinuit, şi nu din a altuia. Nimeni altul nu e pricinuitorul ei: nici
om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!»"[3]
Micşorarea de sine şi
osândirea de sine sunt cunoscute adevăratei pocăinţe. Cel ce se
pocăieşte sincer îşi vede continuu neputinţele şi se
fereşte a se preocupa de viaţa altora şi de a-i judeca.
Căci judecarea este „specialitatea" celor mândri. Cel ce se pocăieşte
cu adevărat primeşte fară crâcnire orice încercare, considerând
că este vrednic de orice rea-pătimire, de orice întristare, de vreme
ce L-a întristat pe Dumnezeu. Se consideră pe sine mai rău decât
toţi ceilalţi, şi nu prin cuvinte sau prin semne exterioare de
smerenie, ci cu o adâncă şi deplină siguranţă interioară;
aceasta, în antiteză cu cel care nu se pocăieşte, care îi
consideră pe toţi ceilalţi inferiori lui.
Cel ce trăieşte
adevărata pocăinţă, pe cât înaintează în virtute, pe
atât mai păcătos se simte pe sine. În acelaşi timp, cu atât mai
mult creşte în el nădejdea în mila lui Dum-nezeu. Pocăinţa
cea adevărată, în timp ce cultivă îndurerarea sufletului, aduce
şi o negrăită pace şi bucurie adâncă, pe care nu le
poate îndepărta nici o ispită, nici o întristare a lumii acesteia.
Este fericita întristare, tristeţea cea îmbucură-toare, despre care
vorbesc adesea Părinţii Bisericii noastre.
d)
Limpede
Este nevoie să ne mărturisim
păcatele cu sinceritate, limpede, riguros, fară învârteli sau
jumătăţi de cuvânt. Nu mergem la duhovnic spre a ne
dezvinovăţi sau spre a ne ascunde căderile, ci pentru a
descoperi boala noastră duhovnicească.
Adevărul ne obligă
să-i destăinuim duhovnicului toate păcatele noastre, fară
să omitem intenţionat nici unul dintre ele, căci altfel ar fi o
batjocorire a Tainei şi ne-am zădămi-ci iertarea. Este un lucru
căruia ar trebui să-i dăm o atenţie deosebită.
Ascunderea chiar şi a unui singur păcat lasă neiertate şi
păcatele pe care le-am mărturisit. Nu este valabil, desigur, în cazul
în care nemărturisirea se datorează uitării sau
necunoştinţei. Dar şi pentru aceasta să ne rugăm ca
Dumnezeu să ne aducă aminte toate păcatele, şi pe cele pe
care timpul, necunoştinţa sau nebăgarea de seamă le fac
uitate. De aceea, o bună pregătire pentru spovedanie este cercetarea
atentă a sinelui, care duce şi la cunoaşterea de sine.
Este necesară
cunoaşterea de sine atât pentru spovedanie, cât şi pentru
curăţirea sufletului nostru. Este în acelaşi timp grea
acceptarea patimilor şi a lipsurilor noastre. Este nevoie de luminarea lui
Dumnezeu pentru a ne putea cerceta ungherele sufletului şi a ne vedea clar
murdăria interioară; sunt necesare smerenia şi bărbăţia
pentru a accepta (adevărul despre) boala noastră. Domnul, în marea Sa
milostivire, la începutul luptei, nu ne descoperă întreaga noastră
slăbiciune, ca să nu deznădăjduim. Cu cât înaintăm în
smerenie, cu cât dobândim mai mult har, cu atât mai mult ni se descoperă
starea noastră pătimaşă. Cercetarea de sine este o lucrare
duhovnicească istovitoare. Mai ales în vremea noastră, invadată
de excitaţii exterioare, de multe ispite, este dificilă şi
ostenitoare concentrarea şi este nevoie de o mare disciplină
interioară pentm a se concentra cineva asupra sinelui.
e)
Fără ruşine
Ruşinea este un sentiment
pe care îl mânuieşte diavolul spre folosul său. Când suntem în
situaţia de a păcătui o micşorează, iar când trebuie
să ne spovedim o măreşte. După înţeleptu! Sirah:
„Este ruşine care aduce
păcat şi este mşine care aduce mărire şi har"
(Sirah, 4,23).
Ruşinea
însoţeşte păcatul, dar ruşinea pe care o încearcă
cineva înaintea duhovnicului îl eliberează de ruşinea din ziua
viitoarei Judecăţi şi constituie slavă şi har.
f)
Cu hotârâre
Spovedania este sinceră
numai dacă este însoţită de nezdruncinata hotărâre de a nu
se mai repeta păcatele; în mod contrar, omul face, după cuvântul
Apostolului, precum: „Câinele (ce) se întoarce la vărsătura lui
şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui”. (2Petru,
2,22)
Aceasta nu trebuie să fie
pretext celor ce zic „de vreme ce voi cădea iar în acelaşi
păcat, de ce să-l mai spun duhovnicului?". Hotărârea
şi străduinţa noastră de a nu mai cădea în
aceleaşi păcate trebuie să fie statornice. Dar, de vreme ce
patimile sunt sădite în firea noastră omenească
decăzută şi uşor de întors, se poate ca din cauza
slăbiciu-nii sau a poftei să cădem iar în aceleâşi sau în
mai multe păcate. Nu trebuie însă să deznădăjduim
privitor la îndreptarea noastră, ci să ne apropiem de spovedanie cu o
mai adâncă smerenie, şi mai des, astfel încât cu harul lui Dumnezeu
şi cu îndmmarea şi sprijinul duhovnicului să ajungem la omorârea
patimilor. Mângâietoare şi linişti-toare este această pildă
din Pateric: „Un frate 1-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: Ce voi face, avvo,
că am căzut? I-a răspuns lui bătrânul: Scoală-te
iarăşi. Zis-a fratele: M-am sculat şi iarăşi am
căzut. Şi a zis bătrânul: Scoală-te iarăşi
şi iarăşi. Deci a zis fratele: Până când? Zis-a
bătrânul: Pâ nă ce vei fi găsit
sau în bine, sau în cădere, căci cu ce se află omul, cu aceea se
şi duce din iumea aceasta".[4]
De aceea şi
experienţa patristică ne învaţă cu înţelep-ciune
că „sfânt este cel ce se ridică neîncetat".
In paralel cu lupta cea
bună, să luăm întotdeauna ca aliat în lucrarea
pocăinţei mgăciunea de-un gând: Doam-ne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.
g)
Continuu
Pentru a avea roade în
viaţa duhovnicească, este necesară deasa apropiere de Taina
Spovedaniei, nu doar în cazul săvârşirii unui păcat grav. Din
spovedania regulată izvo-răsc, după Sfântul Nicodim Aghioritul,
multe lucruri bune.
Prin spovedania regulată:
- Patimile, slăbiciunile
şi relele obişnuinţe nu mai cresc şi nu se mai întâresc;
dimpotrivă, cu tratament se micşorează şi slăbesc.
- Cel care se spovedeşte
des, cu cercetare de sine constantă, îşi localizează cu mai mare
exactitate păcatele, pe care şi le aminteşte mai uşor.
- Chiar şi de
săvârşeşte cineva păcat de moarte (mândrie, iubire de
arginţi, desfrânare, invidie, lăcomie, mânie, lene), prin spovedanie
vine uşor înapoi, în sufletul său, harul lui Dumnezeu, restaurând
iarăşi pacea. Dimpotrivă, dacă păcatul rămâne
nespovedit pentru mult timp, întunecă sufletul cu remuşcările
şi, ceea ce este mai important - şi să luăm bine aminte la
aceasta - pe perioada cât omul rămâne nespovedit, este lipsit de
Dumnezeiescul Har, iar eventualele lui fapte bune (post, rugăciune,
milostenii ş.a.) rămân fară plată.
- Spovedania regulată, cu
pocăinţă şi sinceritate, se face zid împotriva atacurilor
demonice, şi cei ce se spovedesc nu sunt atinşi de magie, de vraji
şi de celelalte lucruri satanice, în detrimentul lucrării oamenilor
răi. Spre exemplu, magii, vrăjitorii, în timp ce-i sfatuiesc pe
oameni - spre înşelare, desigur - să meargă la biserică, la
Sfânta Liturghie, la Maslu, să spună rugăciuni, să
aprindă lumânări, le interzic în mod categoric să se
spovedească, pentru a nu strica lucrarea vrăjitorească,
satanică. Spunea un demonizat unuia dintre cei de faţă: „ce
ţi-a trebuit să te duci la nemernicul de ţap şi să le
vomiţi pe toate?", înţelegând prin „vomiţi" spovedania
şi prin „ţap" duhovnicul. Iertarea este deci reală, iar
diavolul nu poate nici măcar să amintească de vreun păcat
spovedit. Şi am putea spune că epitrahilul duhovnicului face să
disparâ orice influenţă demonică. „Îi vine de hac", cum se
spune în popor.
- Pe cei care se spovedesc
regulat nu îi îngrozeşte frica mortii. Sunt mereu pregătiţi, de
vreme ce prin continua pocăinţă şi-au curăţit
sufletul, şi aşteaptă m pace mutarea lor din lumea
stricăciunii în fericirea raiului.
- Spovedania deasă este
piedică a păcatului. Căci la gân-dul că iarăşi se
va umili înaintea duhovnicului (spunând din nou aceleaşi păcate)
şi că va primi canon, omul se luptă pentru a nu mai
păcătui.
Piedici
ale bunei spovedanii
Starea noastră în
legătură cu Taina Spovedaniei exprimă gradul în care trăim
adevărata pocăinţă. Dacă socotim spovedania doar o
simplă anticameră, o procedură obligatorie în pregătirea
pentru Sfânta împărtăşanie, o corvoadă ce trebuie
împlinită de două-trei ori pe an pentru a primi permisiunea
formală de a ne împărtăşi, atunci, din nefericire,
subapreciem Taina şi îl descalificăm pe preot din lucrător în
simplu mijloc, în „comerciant" al Dumnezeiescului Har, într-unul care
împarte rugăciuni şi formule de iertare. Astfel, o legătură
personală - duhovnic-ucenic -eşuează într-o relaţie de
„liber schimb", şi durerea pentru păcatele noastre este
înlocuită de un sentiment de auto-control şi autojustificare.
Dacă îi exceptăm pe
puţinii „aleşi" - care din fericire însă n-au lipsit
niciodată din lume şi care prin faptele adevăratei
pocăinţe bine-plac lui Dumnezeu -, cei mai mulţi dintre noi ne
limităm la o pălăvrăgeală pe teme duhovniceşti,
la o viaţă plină de compromisuri şi de regrese, la o
spovedanie facută la o anumită perioadă de timp din
obişnuinţă, la repezeală şi inconştient,
fară acea legătură tainică de ascultare faţă de
duhovnic. De aceea nu e de mirare că dumnezeiescul har este împiedicat
să lucreze maimtml nostru, spre a ne preschimba din „vasele mâniei
Sale, gătite spre pierire"(Romani 9,22) în „vas[e] de
cinste, sfinţit[e], de bună
trebuinţă stăpânului, potrivit[e] pentru tot
lucrul bun"(2Timotei 2,21). Şi, dacă vreodată vom fi
ridicaţi spre a ne vedea sărăcia sufletească, poate,
dacă vom avea voinţă, ne vom îndrepta viaţa. Astăzi,
pentru noi, credincioşii contemporani, răul este că suntem
satisfacuţi de acest mod de viaţă, că ne socotim „buni
creştini", cu conştiinţa liniştită, deoarece
împlinim oarecare îndatoriri formale, exterioare, şi ne ferim de la
faptele imorale şi necinstite văzute. Ne apropiem însă de Taina
Spovedaniei fără să avem conştiinţa deplină a
stării noastre împătimite, uitând că numai m cunoaşterea
bolii putem avea nădejdea izbăvirii.
Mărturisirea
păcatelor noastre se limitează la o cercetare de sine cu totul
plată şi se baricadează într-un fel în încercarea de a ne
îndreptăţi, trecând sub tăcere multe aşa-zise (după
judecata noastră) păcate neînsemnate, „mici abateri", şi
ajungând de multe ori să ascundem căderi grave. Aşa încât putem
să venim ani întregi la Taina Spovedaniei şi să nu plecăm
cu adevărat odihniţi, ci să rămânem înăuntrul nostru
tulburaţi. Lăsând însă nemărturisite patimile noastre,
tumorile păcatului îşi fac neîmpiedicate lucrarea lor omorâtoare de
suflet. Patimile, în loc de a fi îmblânzite de noi, ne stăpânesc şi
ne îndepărtează sufletul de haml lui Dumnezeu. Şi cât timp
rămânem în lenevire, fară o conştientă luptă duhovnicească,
diavolul nu ne deranjează, căci nu există pericolul de a ne
pierde. Insă, atunci când ne conştientizăm starea şi punem
înce-put pocăinţei, începe şi el turbat războiul împotriva
noas-tră, folosindu-şi toată viclenia pentru a ne împiedica
deş-teptarea din moleşeala lenei (akediei).
O mare piedică în calea
pocăinţei şi a bunei spovedanii, în special pentru oamenii ce
merg la biserică, este rătăcirea, suficienţa şi părerea
de sine pentru viaţa lor „virtuoasă". Justificarea
de sine este un duşman foarte periculos şi exprimă trufia,
mândria interioară. Dacă adevărata pocăinţă
constă în micşorarea de sine sau osândirea de sine, în
recunoaşterea păcatelor şi a patimilor noastre, este evident cât
de departe este justificarea de sine, ca rod şi semn al trufiei, de
adevărata pocăinţă.
Fariseul din parabolă este
tipul reprezentativ al omului care se justifică pe sine. Se laudă cu
virtuţile sale, se consideră pe sine drept şi în acelaşi
timp îl desconsideră pe vameş, vâzându-1 păcătos, inferior
lui.
Cel ce se justifică pe
sine îşi devine propriul judecător şi-şi oferă titlul
de „drcpt", considerând că Dumnezeu este obligat să-l
răsplătească. Devine şi judecător aspru al
celorlalţi, judecând chiar şi cele mai nesemnificative scăderi
ale lor. Nu recunoaşte slăbiciuni, nu acceptă greşeli.
Cu întunecarea
duhovnicească pe care i-o provoacă trufia îi este cu
neputinţă să-şi distingă întinarea
lăuntrică. Şi de aceea nu are duhul umilit, nu poate să se
căiască sincer şi în consecinţă să primească
harul lui Dumnezeu. Dacă cumva are bună intenţie, poate cândva
Dumnezeu să-l trezească. Dacă însă s-a împietrit din cauza
trufiei, numai Dumnezeu ştie de mai are nădejde de mântuire.
Amânarea este, de
asemenea, o vicleană uneltire a diavolului, cu care ne poate înşela
uşor. Amânăm cel mai important şi mai urgent lucru al
vieţii noastre, pocăinţa, pentru mai târziu, considerând că
avem timp. Ignorăm faptul că doar prezentul ne apartine. De viitor nu
putem fi siguri. Clipa mortii este neştiută. De aceea acum trebuie
să luăm hotărârea mântuitoare. Acum să punem început
mântuirii.
Unul din multele mijloace pe
care le foloseşte diavolul pentru a ne împiedica spovedania este şi
neîncrederea în discreţia (pâstrarea secretului) duhovnicului. El le
insuflă multora teama că duhovnicul le va face cunoscute
păca-tele. Aceasta este o înşelare, pentru că duhovnicul este
le-gat cu făgăduinţe înspăimântătoare înaintea lui
Dumne-zeu. Nici sub ameninţarea morţii duhovnicii nu au voie să
divulge nimic din cele mărturisite înaintea lor de credincioşi.
Femeile, de regulă, obişnuiesc să-şi povestească
singure prietenelor sau cunoscutelor păcatele - „dar rămâne între
noi!" -, iar atunci când una dintre ele le face publice, dau vina pe
duhovnic.
Ultima şi cea mai
putemică armă a diavolului, mai ales împotriva celor ce au
săvârşit păcate mari, este deznădejdea.
Acesta ascunde cu viclenie milostivirea lui Dumnezeu, nemăsurata Sa
milă şi dragostea Sa de nespus faţă de noi şi ni-L
arată ca fiind doar drept şi osânditor. Mai mult, ne şterge din
memorie adevărul că patimile noastre se pot transforma în
virtuţi, cu harul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îl dăruieşte
oricui se smereşte şi se pocăieşte sincer. Deznădejdea
constituie hulă împotriva lui Dumnezeu, căci este negarea dragostei
Lui, a iubirii Sale de oameni şi a milei Sale. Este încă şi
negarea fagăduinţelor Sale. Dacă ar fi fost cu putinţă
curăţirea sufletelor noastre de patimi numai cu puterile sufletului
nostru, atunci cu îndreptăţire toţi ar trebui să fim
stăpâniţi de deznădejde. Acum însă, când Dumnezeu cere de
la noi numai hotărârea şi străduinţa să
trăim conform voii Sale, indiferent de trecut, nu trebuie să ne
tulbure nici un gând de deznădejde.
Trebuie să spunem că
un păcat deosebit de grav îl constituie faptul de a nu-1 chema pe preot la
cei muribunzi, sub pretextul de a nu-i speria. Îi lăsăm astfel
să trăiască groaza apariţiei diavolilor la ieşirea
sufletului lor, de vreme ce pleacă nepregătiţi.