Viaţa sufletului
după moarte
Predică la Duminica a 24-a dupa Rusalii (Învierea Fiicei lui Iair)
Si toti plangeau si se tanguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plangeti;
n-a murit, ci doarme.
(Lc.8, 52)
Iubiţi credincioşi,
Iată cum marea milă de oameni a lui Hristos Iisus, Domnul nostru, se arată încă odată, prin această nouă înviere a unui om din morţi. Am văzut acum câteva duminici cum Iisus a înviat pe fiul văduvei din Nain, transformând tristeţea mamei sale în bucurie nespusă. Şi astăzi Mântuitorul aduce bucurie în casa lui Iair, înviind-o pe fiica sa, care fiind grav bolnavă, murise. Sau cel puţin aşa numeau starea acesteia cei din jurul ei, pentru că vedem că Iisus îi corectează spunând: “Nu plangeti; n-a murit, ci doarme.” De ce oare nu spune şi Iisus că a murit? Căci de bună seamă aceasta nu mai era în viaţă, iar cei din jur erau atât de siguri că murise încât „râdeau de El”.
Ceea ce greşeau cei care râdeau de Iisus, greşesc toţi cei care şi în zilele noastre, cred că odată cu moartea trupului s-a sfârşit totul. Că viaţa pământească este tot ce avem şi că odată sfârşită aceasta încetăm să mai existăm, intrăm în negura nefiinţei. Deci să bem şi să ne veselim cât mai avem timp, îi auzim pe aceştia spunând.
Dar iubiţi credincioşi, Dumnezeu, Făcătorul Cerului şi al pământului, Cel Care „luând ţărână din pământ, a făcut pe om” (Fc. 2, 7) „după chipul şi asemănarea Sa”(Fc. 1, 26-27), putea El oare să lase o asemenea nedreptate pe pământ? Putea El să ne creeze numai ca să petrecem o clipă de viaţă chinuită, după care care să ne lase să pierim în întuneric? Nu, cu neputinţă! Cum ar mai fi putut El să se uite înapoi după zidirea creaţiei sale sa şi să spună „Toate sunt foarte bune!”[1]?
Dumnezeu este un Dumnezeu bun, el nu ar fi putut să creeze ceva cu un scop atât de trecător. De aceea Mântuitorul spune „n-a murit, ci doarme.”, pentru că la El moartea este somn[2], şi toţi cei care mor sunt doar adormiţi în aşteptarea Învierii celei de-a doua, în care toţii creştinii ortodocşi cred şi o aşteaptă, pentru ei şi pentru rudeniile lor care au plecat temporar dintre noi. „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie”, mărturisim în simbolul de credinţă, Crezul.
În această nădejde au trăit, propovăduit şi au suferit moarte mucenicească Sfinţii Apostoli. După examplul lor au petrecut toţi mucenicii şi muceniţele, toţi au murit cu zâmbetul pe buze în nădejdea Învierii. Dacă nu ar fi crezut în Înviere Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu nu ar fi putut să-şi vadă fii ucişi de necredincioşii turci. Dar El ştia ce ştie orice creştin „ce-mi va face mie omul?” (Ps55, 4). Nimic, căci cununa pe care o va primi din mâna lui Hristos şi viaţa cea întru slava lui Hristos nu le-o putea lua nimeni de pe pământ. Astfel moartea pruncilor săi nu era decât o adormire, în aşteptarea unei sigure Învierii.
Despre cei adormiţi şi cele ce se întâmplă cu ei vom vorbi şi noi astăzi. Este important să cunoaştem acestea mai întâi pentru că ştiind ce se va întâmpla cu noi după moarte, să ne pregătim mai bine pentru viaţa viitoare, şi apoi pentru ca să vedem cum îi putem ajuta pe cei care deja au plecat dintre noi.
Să începem cu începutul şi să vedem ce spun Sfinţii Părinţi despre drumul sufletului după moarte.
Cum a ajuns omul muritor? Dumnezeu nu l-a făcut pe om dintru început muritor, ci moartea este a apărut ca urmare a despărţirii omului de Dumnezeu prin călcarea poruncii, căci i se spusese omului „Din pomul cunoştiinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Fc. 2, 17). Deci moartea este urmare a păcatului. Nu Dumnezeu a adus moartea în lume ci omul prin păcatul său.
Apoi ce este moartea? Moartea este despărţirea sufletului nemuritor de trupul muritor. Primul se întoarce în pământul din care a fost făcut, iar cel de-al doilea se îndreaptă către Dumnezeu, Creatorul său. „moartea vine la fel şi pentru păcătos şi pentru drept dar, ne spune Sfântul Petru Damaschinul, dar deosebirea e mare. Ca muritori mor toţi, mor amândoi şi nu e nici o mirare. Dar cel dintâi (păcătosul), fără plată şi osândit; iar celălalt (dreptul), fericit în veacul de acum şi cel viitor”[3]
Vedem aici deja cea care ne poate folosi: cel drept primeşte răsplată iar cel păcătos osândă. Înţelegem de aici importanţa vieţuirii noastre pământeşti: „După cum vei sluji sufletul până este în trup, spune Sf. Antonie cel Mare, aşa te va sluji şi el pe tine după ce vei ieşi din trup. Căci cel ce şi-a slujit aici trupul bine şi cu desfătări s-a slujit pe sine rău pentru după moarte. Fiindcă şi-a osândit sufletul ca un lipsit de minte”[4]
Până aici nimic nou. Dar cum ajunge sufletul în rai sau în iad? Care e drumul lui spre Judecata lui Hristos?
„Astfel descriu Sfintii Parinti ce se intampla in momentul in care sufletul se desparte de trup: "Ingerii - buni si rai - se vor infatisa inaintea sufletului. Vederea acestora din urma va pricinui sufletului o nesfarsita tulburare, dar va gasi o mangaiere la vederea si protectia ingerilor celor buni. Faptele bune ale omului si constiinta curata sunt in acel moment de un mare ajutor si reprezinta o mare bucurie pentru dansul. Ascultarea, umilinta, faptele bune si rabdarea sunt sprijin sufletului, care urca spre Domnul intr-o mare bucurie si insotit de ingerii cei buni; in acest timp sufletul plin de pasiuni si pacate este condus de demoni in iad unde va suferi vesnic." (Sfantul Teodor Studitul).
Sfantul Macarie Alexandrinul ne comunica
descoperirile ingeresti care i s-au facut despre starea sufletelor mortilor in
timpul celor patruzeci de zile de dupa moarte.
După acesta sufletul, despartit de trupul sau, locuieste pe pamant
inca doua zile si viziteaza impreuna cu ingerii locurile pe unde a facut
binele; el umbla imprejurul casei unde s-a despartit de trupul sau si chiar rămâne
câteodata lângă sicriul unde zace trupul său. Apoi, după
exemplul Mântuitorului, Care a înviat a treia zi după moarte, tot sufletul
trebuie să se urce la cer, pentru a slăvi pe Creatorul universului.
De aceea, Biserica se roagă în acea zi pentru cei morţi.
Primul care a străbătut această cale a fost Iisus Hristos, biruitorul mortii, sfărâmătorul iadului; din acel moment portţle s-au redeschis. După Domnul, tâlharul cel bun şi toţi dreptii Vechiului Testament, pe care El i-a scos din iad, au trecut acea cale fără piedici. Sfinţii fac cu usurinţă această călătorie şi, chiar dacă duhurile rele se straduiesc a-i opri, virtuţile lor le acoperă păcatele.
Pe pamant sufletul poate, cu ajutorul harului dumnezeiesc, sa ajunga-şi recunoaşte si, printr-o sincera cainta, sa capete de la Dumnezeu iertarea pacatelor sale. In schimb, dincolo de mormant, nu mai există pocăinţă: „Umblati cat aveti Lumina, ca sa nu va prinda intunericul”(Ioan, 12, 34). Demonii îi vor înfăţişa sufletului toate faptele sale cele rele, iar sufletul văzând acum cu adevărat însemnătatea faptelor sale, se va căi, dar faptele sale îl vor osândi singure. La randul lor, ingerii cei buni vor înfăţişa la vami faptele bune ale sufletului.
Tot spatiul dintre pamant si ceruri este impartit in 20 de părţi sau tribunale, iar sufletul, trecand pe acolo, este acuzat de catre demoni de pacatele sale. Fiecare vama, dupa cum le numesc Sfintii Parinti in scrierile lor (duhurile rele se numesc vamesi), corespunde unui anumit grup de pacate.
Sfânta Teodora ne spune că aceste vămi sunt în număr de 20, fiecare vamă corespunzând unui fel de păacte. Avem astfel vama păcatelor făcute cu cuvântul, vama minciunii, vama calomniei, vama leneviei, vama lăcomiei,vama furtului, vama zgârceniei, vama geloziei, mândriei, mâniei, uciderii, necurăţiei, adulterului, sodomiei, ereziei şi a nemilostivirii. Toate aceste vămi sunt trecute de suflet în a treia zi după moarte.
Cunoscând starea sufletelor după moarte, trecerea vamilor şi înfătişarea înaintea lui Dumnezeu, care toate au loc in a treia zi, Biserica şi rudele, arătându-şi dragostea lor pentru cel mort, roagă pe Domnul a-i ierta păcatele şi a-i înlesni trecerea vămilor.
Dupa ce sufletul s-a inchinat Domnului, el e purtat prin felurite locasuri ale sfintilor pentru a privi frumusetile raiului. Aceasta vizitare a locuintelor ceresti dureaza sase zile, in care sufletul admira si slaveste pe Dumnezeu, a toate Creatorul.
Ispravind vizitarea raiului, a noua zi
(dupa despartirea sa de trup), sufletul se urca din nou la Dumnezeu, pentru a I
se inchina. Pentru aceasta Biserica face rugaciuni pentru morti in ziua a noua.
Dupa a doua inchinare, Domnul
porunceste ca sa-i fie aratat acelui suflet iadul. Atunci vede sufletul
suferintele pacatosilor, aude plangerile, gemetele si scrasnirea dintilor. In
timpul a 30 de zile sufletul viziteaza toate cotloanele iadului si tremura de
frica sa nu fie condamnat acolo pe vecie. In sfarsit, intr-a patruzecea zi dupa
despartirea sa de trup, se urca pentru a treia oară la Dumnezeu şi
atunci, Judecatorul etern hotaraste locuinta ce i se cuvine sufletului, dupa
faptele sale si dupa viata pamanteasca.
Deci, ziua a patruzecea dupa moarte este ziua decisiva pentru soarta sufletului in viata viitoare. Este judecata particulara a lui Hristos, care hotaraste starea sufletului numai pana in ziua Judecatii de Apoi - Judecata generală.
Prin urmare, vedem ca sufletul, după despărţirea
sa de trup, locuieşte încă două zile pe pămînt si se înaltă
în a treia zi către Dumnezeu, pentru a I se inchina; apoi petrece in rai
urmatoarele şase zile, urmând cele treizeci de zile in iad. In a
patruzecea zi află care va fi starea sa până la Judecata cea de pe
urma când, numai atunci, sufletele vor primi hotararea definitivă.” [5]
Ce putem face noi, cei rămaşi încă pe pământ, ca să uşurăm calea celor care au plecat dintre noi? Sfânta Tradiţie ne învaţă că prin rugăciune şi milostenie putem cere ajutor pentru cei adormiţi întru Hristos. Rugăciunea Bisericii poate foarte multe, prin rugăciunea bisericii un înger l-a scos pe Apostolul Petru, în timpul nopţii, din închisoare, în ajunul condamnării sale, fără ca nimeni să fi simţit (Fapte 12).
La fel Biserica poat cere lui Dumnezeu iertarea sufletelor celor adormiţi, pentru că acesta este unul din rolurile ei, să mijlocească mântuirea tuturor membrilor săi, vii sau adormiţi. Prin urmare slujbele de pomenire, pomelnicele la Sfânta Liturghie, rugăciunea particulară sunt mijloace prin care putem uşura petrecerea celor adormiţi.
O altă cale pe care ne-o arată Sf. Ioan
Gură de Aur, este cea a milosteniei. „Voieşti să cinsteşti pe răposatul tau? Cinsteşte-l prin
milostenie şi prin fapte de
milostenie, căci numai milostenia
scapă sufletele din
chinurile veşnice."
Să facem aşadar fapte de milostenie pentru cei răposaţi, ca iubirea din aceste fapte să se reverse nu numai asupra acestora ci şi asupra noastră. Căci tot Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că "Nimic nu e mai puternic pentru a şterge păcatele decât milostenia; castitatea şi postul nu fac bine decât celui ce le practică [...] In timp ce milostenia se răspândeşte asupra tuturor şi îmbrăţişează pe toţi membrii trupului lui Hristos."
Care sunt învăţămintele acestei lungi călătorii duhovniceşti pe care împreună am săvârşit-o astăzi? Mai întîi am văzut ca cei care mor nu mor pentru veşnicie, ci ei sunt numai adormiţi în aşteptarea Învierii. Apoi am văzut că după moarte sufletul este judecat la Judecata Particulară de Însuşi Hristos care hotărăşte locul unde acesta va aştepta Judecata de Apoi, în funcţie de faptele sale pământeţti. Am mai văzut apoi că rugăciunea şi milosteni sunt cel mai mare ajutor pe care cei în viaţă îl pot aduce rudelor şi prietenilor lor răposaţi întru Domnul.
Cu toate acestea mai este ceva despre care nu am vorbit, Am urmărit cu atenţie drumul sufletului şi întâlnirea sa cu Dumnezeu, dar nu am discutat mnimic despre trup. Ce se întâmplă cu trupul acesta care curând după moarte este mâncat de viermi şi intră din nou în compomemţa pământului din care a fost luat?
Poziţia creştină este limpede: învierea noastră se va săvârşi după chipul Invierii lui Hristos, care a înviat cu trupul său întreg şi tot cu acesta s-a înâlţat la cer «Dumnezeu aşa a fagăduit [...] la înviere: toate mădularele vor învia şi păr din capul vostru nu va pieri (Lc. 21, 18), precum s-a scris. Şi toate vor deveni luminoase, toate vor fi scăldate şi se vor schimba în lumină şi foc. Dar nu precum zic unii, că vor deveni foc şi firea lor nu va mai fi. Ci (zicem noi) Petru va fi Petru, Pavel va fi Pavel şi Filip va fi Filip. Fiecare, plin de Duhul, va rămâne în propria fire şi în propriul ipostas.»" (Sfăntul Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, 15, 10)[6].
La a doua Înviere oamenii vor învia cu trup şi suflet împreună, aşa cum a fost creat omul dintru începuturi. Dar trupurile drepţilor, aşa şi precum Hristos după înviere, nu vor mai fi trupuri stricăcioase, ci trupuri îndumnezeite. Acestea vor fi împodobite de Dumnezeu cu patru mari daruri şi anume; nestricăciune, slavă, putere şi duhovnicie după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: “Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc.” (1Cor., 15, 42-44).
Părintele Cleopa tălmăceşte că trupurile drepţilor vor fi nestricăcioase căci nu vor mai putea fi atinse de vreo patimă, sau boală, bătrâneţe sau orice neputin-ă. Totodată trupurile drepţilor vor fi pline de strplucirea şi slava lui Dumnezeu. Ele vor avea atâta putere „încât şi cel mai mic dintre ei va putea să clatine toată lumea ca pe un glob uşor, lesne de purtat şi mişcat.”. Iar al patrulea trupurile vor fi duhovniceşti, atât de uşoare şi subţiri şi luşor mişcătoare încât cu numic nu se vor deosebi de duhuri şi îngeri. Ele vor putea să se mişte dintr-un loc în altul cu iuţeala fulgerului. [7]
Iată iubiţi credincioşi răsplata vieţii noastre pământeşti. Depinde deci de noi unde dorim să fim atunci: în slava lui Dumnezeu sau în întunericul cel din afară, căindu-ne amar şi în van de păcatele noastre. Aşadar să ne aplecăm mai cu osârdie asupra îndreptării noastre pe pământ, pentru că aici de fapt se hotărăşte soarta noastră. Aici este adevărata căinţă, aici avem Biserica, aici avem preoţii la care putem merge să ne mărturisim păcatele şi să dobândim iertarea. Daca aşteptăm să murim ca să o facem, va fi din păcate prea târziu. Degeaba vom plânge, degeaba vom implora, căci faptele noastre singure ne vor osândi.
Să ne rugăm aşadar bunului
Dumnezeu să ierte greşelile noastre pe acest pământ, cât mai
este lumină, ca să ne învrednicim de a sta la dreapta sa când va veni
întru Slavă,. Amin.
dicon
vasile tudora
[1] Şi a privit Dumnezeu toate
câte a făcut şi iată erau bune foarte. (Fc. 1,31)
[2] Sf. Teofilact al
Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed. Sophia, Bucureşti
2002, p.238
[3] Petru Damaschinul, Înv. duh. În Fil. Rom, vol XI,,
p.249
[4] Sf. Antonie cel Mare, Î.d.v.mr., cap 115, în Fil
Rom, vol I, p.37
[5] după Parintele Mitrofan, T a i n e l e Cr e d i n t e i , Ce se intampla cu
sufletul dupa moarte si cum poate fi el ajutat
Ed. "Anastasia" , http://www.sfantamaria-dallas.org/Catehism/Vamile.htm
[6] Diacon Prof. Andrei Kuraev, Ce înseamnă să fii
Creştin, în volumul Daruri şi anateme, ce a adus creştinismul
lumii
[7] Arhim. Cleopa Ilie, O sinteză a gândirii
părintelui Clleopa în 1670 de capete, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p.
339