La cumpăna dintre dreptate şi
iertare
Ci iubiţi
pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi
cu împrumut, fără să
nădăjduiţi nimic în schimb,
şi
răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui
Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi
răi.
Luca 6, 35
Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi
şi dinte pentru dinte". Eu însă vă spun vouă: Nu
vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul
drept, întoarce-i şi pe celălalt. (Mt.
5, 38-39) spune Mântuitorul în predica Sa de pe Munte, în Sfânta Evanghelie de
la Matei. Iar la Luca completează Ci iubiţi pe
vrăjmaşii voştri şi faceţi bine (Luca 6, 35).
Iată
o dilemă cu care ne confruntăm zilnic: iertăm sau facem
dreptate? Cineva ne-a greşit sau ne urăşte şi ne vrea
răul, ce facem? Răspundem şi noi cu rău , ca în legea
talionului din vechiul Tetament, sau iertăm şi mergem înainte după
învaţătura lui Hristos? Vechiul Testament recomandă dreptatea,
plata cu aceaşi monedă iar Hristos ne îndeamnă să
răbdăm şi să biruim răul cu binele. De ce această
diferenţă, oare Hristos nu mai e drept?
Ca să înţelegem mai bine trebuie să ne întoarcem în vremea lui Moise şi să vedem de ce era mai aspră Legea Vechiului Testament?
În vremea lui
Moise poporul Israelitean era un popor tânăr, deabia ieşit din robia
idolilor, care trebuia cu orice preţ să fie păstrat pe calea lui
Dumnezeu, de care, dacă ar fi fost lăsat după voia sa, s-ar fi despărţit însă cu
uşurinţă. Sfântul Apostol Pavel spune că Vechiul Testament
este un fel de călăuză a copiilor spre Hristos (Gal. 3,24),
Dumnezeu comportându-se faţă de ei ca un pedagog din cale afară de sever[1]. Dar pedagog nu în sensul de învăţător, cum
înţelegem astăzi termenul. În Grecia antică pedagogul era un
sclav care avea ca sarcină să supravegheze pe fiului stăpânului
său: că îşi face temele, că se duce la şcoală, că
nu intră în anturaje proaste şamd. El nu era deci un
învăţător. El era cel care sub ameninţarea forţei îl
făcea pe copil să se menţină pe drumul cel bun. Un astfel
de pedagog a fost Dumnezeu pentru tânărul poporul al lui Israel.
Învăţătorul va veni mai târziu, la plinirea vremii, când copilul
va fi gata să-l primească.
Cunoscând
acestea înţelegem şi de ce legile trebuiau să fie aspre. Vedem
astfel de ce din totalul celor 613 porunci din Pentateuh, 365 sunt interdicţii
şi 248 porunci. Numărul poruncilor pozitive şi al
avertismentelor negative este mult mai mare decât numărul poveţelor
şi a prescripţiilor pozitive![2]
Dar chiar
şi aceste legi nu erau absurde, chiar dacă erau aspre. Legea
talionului, după cum ne învaţă Înaltul Dmitri, episcopul
Dallas-ului, nu era o rânduială care legitima sau legifera
răzbunarea, ci era o regulă care limita răzbunarea
arbitrară, nesăbuită, foarte des întâlnită în acele vremuri
timpurii şi tulburi ale omenirii. Ca să înţelegeţi mai bine
se dorea evitarea răzbunării pentru scoaterea unui ochi de exemplu cu
taierea capului sau a unui dinte cu zdrobirea întregului maxilar. Fiind
îndemnat spre cruzime omul vechiului Testament trebuia stăvilit prin
îngrădirile Legii, pentru a-i domoli exagerările în rău.
Dacă
cercetăm mai departe cu atenţie, nici în Vechiul Testament Dumnezeu
nu a îndemnat pe oameni la răzbunare, el le spune „A Mea este
răzbunarea” (Deut., 32,35). Mai mult decât
atât, ca o prefigurare a Noii Legi, proorocul Solomon îi îndemnă pe iudei
aşa
„Nu spuneţi: "Precum mi-a făcut aşa îi voi face şi eu
lui; voi răsplăti omului după faptele lui". (Pilde, 24, 29). Oare nu este aceasta aproape de porunca din evanghelia
de astăzi care ne îndeamnă „Şi precum voiţi să vă facă
vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Lc. 6,31)?
Dacă
Legea veche limita plata scoaterii unui ochi cu un alt ochi şi a unui
dinte cu un alt dinte, Legea Harului
adusă de Hristos merge un pas mai departe cerându-ne ca nici măcar pe
aceasta să nu o facem. La începutul
predicii de pe munte El le spune ucenicilor Săi că dacă
dreptatea lor nu o va depăşi pe cea a cărturarilor şi a
fariseilor ei nu vor putea intra în Împărăţie (Lc.5,20).
Creştinul trebuie să depăşească deci comportamentul cu
faţadă morală al
fariseului şi nu numai să nu întoarcă „răul
cu rău” dar să fie gata să accepte
încă o „palmă” pe obrazul celălalt pentru Hristos. Acesta este un pas spre
desăvârşirea la care ne îndeamnă El „drept
aceea fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru
este” (Lc. 5,8).
Porunca desăvârşirii
prin iubire este un cuvânt care ni se pare greu de îndeplinit în vremurile
noastre, în care vedem că nimeni altcineva nu o respectă. Dar tot
Hristos le-a spus Apostolilor „Dacă aţi fi din lume, lumea ar
iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu
v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (In. 15, 19). Dacă gândim după lume vom merge în
direcţia în care se îndreaptă ea, depărtându-ne împreună cu
ea tot mai mult de Dumnezeu; dacă însă îi vom urma lui Hristos sigur
vom rămâne cu El!
Mitropolitul
Antonie Plămădeală spunea că dacă un călugăr
atunci când intră la
mănăstire nu are în minte să devină sfânt, atunci acela nu va fi niciodată
un călugăr adevărat, ci doar un veşnic mediocru în cele
duhovniceşti.[3] Dacă nu putem încă îndeplini cu fapta porunca măcar
să tindem spre această desăvârşire şi vom primi
ajutor. Nimeni nu e desăvârşit decât numai Dumnezeu, dar El ne-a dat
Duhul Său Cel Sfânt prin care suntem adoptaţi ca “fiii Celui
Preaînalt” (Lc. 6,35), nu după trup ci după
har, nu prin faptele noastre ci prin Puterea Sa. El împlineşte voinţa
noastră, aşa cum odinioară a împlinit Legea Veche.
Iubirea pentru
cel care ne urăşte sau ne face rău este o poruncă spre
desăvârşire, pentru că dacă vom răsplăti cu bine
celui ce ne face bine ce am realizat? Chiar şi cei mai răi oameni din
lume au familii de care au grijă, au poate copii, soţii, iubite,
prieteni etc. Părintele Cleopa spunea ”are şi el o mamă”. Chiar şi aceşti oameni răi au grijă şi fac
bine acestora de lângă ei, care îi copleşesc cu dragostea lor,
şi ei se văd datori să răspundă asemenea. Dacă ne
limităm la aceasta nu ne-am
desprins încă de Legea Veche: ochi pentru ochi, bine pentru
bine.
Hristos ne
cere mai mult , El ne învaţă să nu răsplătim răul
cu rău ci să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi
să le facem binele fără să avem pretenţia să ne
răspundă la fel. "iubiţi pe vrăjmaşii
voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut,
fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi
răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui
Preaînalt”. Nu
de la ei vom primi răsplata ci din mâinile lui Hristos în cer. Nu prin
răzbunare vom aplana conflictele, ci prin dragoste şi iertare .
Dacă vom răspunde urii cu ură, nu vom primi, în mod cert, decât tot ură înapoi; dar
dacă vom răspunde cu dragoste, lucrurile vor sta altfel, pentru
că vom surprinde cu atitudinea noastră, le vom lua celor ce ne
urăsc arma lor cea mai tare care este reacţiunea.
Dacă
lovim cu putere într-un lemn o să ne doară, dacă dăm
însă într-un burete nu simţim nimic. De ce? Pentru că buretele,
elastic, absoarbe forţa loviturii
nostre pe când lemnul, dur şi neclintit, ne răspunde cu o
forţă egală cu a noastră care ne produce durere. Dacă
dăm mai tare lemnul se poate rupe, dar buretele nu, pentru că el
ştie să absoarbă şocurile şi supravieţuieşte
intact chiar şi unui atac furibund. La fel şi în faţa dragostei
şi a înţelegerii, oamenii cei mai răi dau înapoi şi se
opresc pentru că nu se aşteaptă la aceasta, ei se
aşteaptă la ripostă, la atac. Ura este întreţinută de ură!
Iubirea
este singura armă la care diavolul nu poate rezista! [4]
În timpul campaniei sale prezidenţiale, Lincoln
avea un duşman care a luptat din toate puterile împotriva sa. După ce
a fost ales preşedinte, Lincoln l-a desemnat ca mână a sa
dreaptă tocmai pe acesta. La întrebarea prietenilor a răspuns „Ce cale mai bună este de a scăpa de un inamic decât a
ţi-l transforma în prieten?”
Urmărind
mai departe firul Evangheliei, Mântuirtorul ne mai dă spre folos încă
un sfat care urmat ne va uşura împlinirea dragostei: „Nu
judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi
nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi veţi fi iertaţi.”
Când vrem
să judecăm pe cineva să ne readucem în minte cuvintele unui
bătrân din Pateric care a vazut pe cineva pacatuind si lacrimand cu amar a
zis : acesta
astazi a gresit, iar eu maine voi gresi negresit. Si acesta se va pocai
negresit, iar eu nu ma voi pocai negresit. [5] Ce mă interesează pe mine ce face sau a făcut Ionescu,
câtă vreme şi eu fac acelaşi lucru? Sau de unde ştiu eu
că Ionescu a făcut cu răutatea o faptă şi nu avea
motive întemeiate să o facă, pe care eu nu le cunoşteam? Dar din
păcate ne-am învăţat să locuim cu suspiciunea în gând.
Să punem în gura şi mintea semenilor noştri vorbe şi
gânduri pe care aceştia poate nu le au. Nu mai avem încredere în oameni.
Părintele Arsenie Boca spunea „În mintea strâmbă şi lucrul
drept se strâmbă”. Dacă însă am
porni mereu de la o prespunere pozitivă şi am comunica mai mult, atunci o mare parte din neînţelegeri
s-ar aplana şi porunca iubirii ar fi mai uşor de îndeplinit.
Greu este
să şi iertăm celor ce ne greşesc, pentru că firesc am
vrea şi noi să răsplătim cu aceeaşi monedă. Un frate a
venit la avva Siluan în munte şi i-a zis : parinte, am un
vrăşmaş care mi-a facut multe rele, că şi ţarina
mea, când eram in lume, mi-a rapit-o si de multe ori m-a
vrăjmăşit. Iar acum a pornit şi oameni otrăvitori,
să mă omoare şi aş vrea să-l dau în judecată.
Zis-a lui batranul : precum crezi, fiule, aşa fă ! Zis-a fratele : cu
adevărat, părinte, de va fi pedepsit, îi va fi de folos sufletului.
Răspuns-a bătrânul : cum socoteşti, fiule, aşa fă !
şi a zis fratele : scoală-te, părinte, să facem rugaciune
şi voi merge la dregător ! Deci, sculându-se şi rugându-se
amandoi, cand a venit să zică : şi ne iarta nouă
greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri, a zis bătrânul : şi nu ne ierta noua greşalele
noastre căci nici noi nu iertăm greşitilor noştri ! Apoi a
zis bătrânului fratele : nu aşa, parinte ! Iar bătrânul a zis :
ba aşa, fiule ! Căci cu adevarat de vei voi sa mergi la dregator,
să-ţi facă ţie dreptate, Siluan altă rugăciune
nu-ţi va face tie. Şi cerându-şi iertare de la bătrân
şi mulţumind, fratele, l-a
iertat pe vrăjmaşul său.
Aşa stau de fapt lucrurile. Dacă noi nu putem ierta cum putem cere altuia să ne ierte? ? Dacă noi judecăm cum putem cere altuia să nu o facă? Dacă noi nu putem iubi, cum putem cere noi altuia să ne iubească? Legile care sunt valabile pentru ceilalţi sunt la fel de valabile şi pentru noi ! „precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” . Nu doar să ne facă alţii pe plac dar şi noi să ne gândim ce le-ar place celolalţi.
Însuşirea unei astfel de gândiri implică însă o schimbare profundă a structurii noastre interioare. Aceasta a adus nou Hristos, El a adus schimbarea din interior Legii şi a omului. Dacă vrem să fim cu adevarat creştini trebuie să ne schimbăm fundamental. Nu e suficient să respectăm superficial legile morale, aceste sunt într-adevăr bune, cum bună era şi Legea Veche, dar trebuie să le completăm cu împlinirea legii iubirii: a lui Dumnezeu mai întâi, apoi a aproapelui şi chiar a duşmanului! Căci Dumnezeu răsare soarele şi peste cei buni şi peste cei răi. Dacă Dumnezeu, modelul nostru desăvărşit face aceasta, atunci aceasta este calea de urmat! Nu vom putea din prima să iubim? Să încercăm mai întâi să nu urâm şi dragostea va veni pe urmă!
Să ne rugăm aşadar Bunului Dumnezeu să ne umple sufletele noastre de dragoste şi minţile de gânduri bune ca să nu ne mai judecăm aproapele, ci să-l iertăm întru iubire, chiar dacă ne-a greşit! Amin
diacon Vasile
Tudora