Lumea sfinţilor şi lumea noastră

O fereastră spre cer

Iubiţi credincioşi,

Sărbătorim astăzi adunarea cea aleasă a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic, în care s-a pecetluit victoria Ortodoxiei asupra uneia dintre ultimele mari erezii a primului mileniu creştin, şi anume iconoclasmul. Mă veţi întreba de bună seama ce este acesta? Cuvântul iconoclasm vine din greceşte şi înseamnă spărgător sau distrugător al sfintelor icoane. Iconoclaştii au fost acei rătăciţi din secolele VIII-IX, care învăţau că nu trebuie să ne închinăm sfintelor icoane, pentru că aceasta este închinare la idoli. Trebuie să vă spun că această rătăcire mai trăieşte şi în zilele noastre, prin cultele neoprotestante, care şi ei proclamă că icoanele sunt idoli căci, zic ei, nu trebuie să ne închinăm la lemn şi materie.

Iconoclaştilor vechi, cât şi celor noi, le răspund peste veacuri, părinţii sinodului VII ecumenic: “urmând calea împărătească şi învăţătura de inspiraţie divină a Sfinţilor Părinţi şi a Tradiţiei Bisericii soborniceşti - căci noi ştim că este inspirată de Duhul Sfânt, care se află în ea - decidem în mod corect şi după o lungă examinare, că asemenea Crucii sfinte şi dătătoare de viaţă, la fel sfintele şi preţioase icoane pictate în culori şi împodobite cu pietre preţioase sau cu altă materie având acelaşi scop (epitedeios) să fie puse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe obiecte şi haine sfinte, pe pereţi şi pe străzi, indiferent dacă ele sunt icoane ale Domnului Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, ale Preacuratei Fecioare, Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sau ale îngerilor sau Sfinţilor.”Deci, cu alte cuvinte, folosirea sfintelor icoane este o practică nu numai îngăduită ci şi recomandată de Biserica Ortodoxă.

Să aducem acum puţină lumină asupra argumentelor care i-au făcut pe Sfinţii Părinţi să apere cu tărie folosirea sfintelor icoane, pentru a putea şi noi, la rândul nostru să răspundem celor care astăzi ne acuză de idolatrie.

Unul din argumentele iconoclaşilor, fie ei vechi sau moderni, este că în Sf. Scriptură nu sunt pomenite icoanele. Lucru neadevărat. Sfânta scriptură nu numai că nu condamnă icoanele, dar a dovedit că Dumnezeu Însuşi le-a îngăduit. El a născut pe Fiul Său Care, după cuvântul Scripturii, e icoana naturală a Tatălui, „este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut” (Col. 1,15). Tot Dumnezeu a făcut pe om „după chipul şi asemănarea Sa” (Fc. 1,26). Prin urmare, aşa cum spune Sf. Ioan Damaschin, Dumnezeu este primul care a făcut icoane.[1]

Tot Dumnezeu îi spune lui Moise ca pe chivotul Legii, să facă „doi heruvimi de aur... Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor.” (Iş. 25, 18-20). Chipurile de heruvimi se aflau nu numai pe chivot ci şi pe perdeaua din Sfânta Sfintelor, pe pereţi, pe uşi şi alte obiecte din templu. În templul evreilor existau deci icoane oriunde îţi întorceai ochii[2].

Să înţelegem oare că evreii încălcau porunca a doua dumnezeiască care spune „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti. (Iş. 20, 4-5) ?

Se pune întrebarea: ce înseamnă “chipul cioplit”? O înţelegere literală ar însemna că toate imaginile din Templu călcau această poruncă. De fapt, scopul principal al acestei porunci se adresează tendinţei către idolatrie a poporului evreu. Cunoaştem foarte bine istoria cu viţelul de aur din deşert (Iş.32). Miezul poruncii nu este de fapt interzicerea oricărui fel de imagine ci a a celor păgâne care puteau fi venerate ca idoli. Mai mult decât atât, dacă textul s-ar referi la orice imagine, atunci chiar şi poza din carnetul meu de conducere este un idol şi o încălcare a acestei porunci. Una din două: ori fiecare protestant care are carnet de conducere este un idolatru, ori icoanele nu sunt idoli.[3]

Cum rămâne însă cu închinarea veţi spune? Creştinii ortodocşi astăzi, ca şi iudeii în vechime, nu se închină icoanelor propriu-zise, lemnului, culorilor sau pânzei, ci ei se închină celui zugrăvit în ea. Un exemplu practic ne va lămuri. Atunci când unul dintre noi sărutăm imaginea unei persoane dragi dintr-o fotografie, sărutăm închipuirea acestei persoane, ceea ce reprezintă ea pentru noi, şi nu hârtia propriu-zisă, indiferent de ce calitate este ea. Prin această fotografie se creează o legătură afectivă între noi şi persoana din ea.

La fel şi creştinii ortodocşi, nu se închină icoanei, ci celui reprezentat în ea: Mântuitorului, Sfintei Fecioare, îngerului sau sfântului zugrăvit pe ea. „Căci cinstea dată imaginii se adresează prototipului, şi persoana care venerează o icoană venerează pe cel reprezentat de ea” ne învaţă şi Sfinţii Părinţi.

Un alt argument folosit de iconoclaşti este acela că toată cinstea slava şi închinăciunea se cuvine numai lui Dumnezeu, iar nu sfinţilor din icoane. Şi această problemă a fost rezolvată de sinodul al VII-lea: „Căci ori de câte ori vedem reprezentarea lor (sfinţilor) prin imagini, ori de câte ori le privim, [...] ne mărturisim veneraţia (proskenesin), nu adevărată închinare (latreian) care, după credinţa noastră, este cuvenită numai naturii divine.” Prin venerarea sfinţilor şi închinarea la icoanele lor noi nu le dăm acestora toată cinstea care i-o dăm lui Dumnezeu, ci ne rugăm să mijlocească pentru noi la Dumnezeu „Sfinte Ioane Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, roagă-te pentru noi păcătoşii.

Scopul principal al icoanei este acela de a ne introduce, prin privirea chipurilor zugrăvite pe ea, într-o stare prielnică rugăciunii. Icoana, ne spune monahia Iuliana, este o rugăciune în imagini şi este înţeleasă, întâi de toate, prin rugăciune. Menirea icoanei este să contribuie la rugăciune”[4]

Apoi icoana este o carte despre credinţă.[5] Prin limbajul liniilor şi al culorilor ea descoperă învăţătura Bisericii. De aceea icoanele au mai fost numite „Biblie în imagini”. Cu toţii cunoaştem sentimentul înălţător pe care îl trăieşte un creştin când intră într-o biserică ortodoxă. Prin efectul picturii pereţilor şi a icoanelor de pe catapeteasmă, el intră parcă într-o altă lume. El vede chipurile slăbite de înfrânare ale sfinţilor, vede martiriul mucenicilor, vede lumina dumnezeiască din jurul feţelor lor, vede minunatul chip al Maicii Domnului, Stăpâna noastră, vede minunea cea nemaivăzută a Sfintei Învieri. Creştinul copleşit astfel de sfinţenie este îndemnat să cadă în genunchi şi să se roage, ca măcar o picătură din acest ocean de har dumnezeiesc să-i răcorească tâmplele, încinse de frământările lumii în care trăieşte.

Sfinţii din icoane trăiesc într-o altă lume decât cea a noastră. Reprezentarea specială a sfinţilor în icoane accentuează acest lucru. Dacă privim unele din icoanele mai vechi, care respectă cu smerenie învăţătura iconarilor din trecut, vedem că lemnul acestor icoane are săpată o adâncitură, în jurul căreia rămâne intactă rama icoanei. În această adâncitură, care se cheamă sipet, se zugrăveşte icoana propriuzisă.[6] Prin săparea acestui sipet, se izolează imaginea sfântului de lumea înconjurătoare, icoana devenind o adevărată fereastră spre cer, prin care cel care se roagă poate privi la realitatea mai presus de fire a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Pentru a accentua mai mult această diferenţă dintre planul lumesc şi cel dumnezeiesc, sfinţii sunt zugrăviţi într-un mod diferit decât oamenii obişnuiţi, lumeşti. Dacă vom compara tabloul religios apusean cu icoana ortodoxă, vom vedea cu uşurinţă acest lucru.

În tabloul religios sfinţii sunt reprezentaţi ca nişte oameni pământeşti, au feţe de oameni obişnuiţi, cu haine care cad în mod firesc pe trupurile lor. Perspectiva tabloului este iarăşi una clasică, toate liniile îndreptându-se, într-un mod corect geometric, spre linia orizontului. Este ca şi cum am spune că tabloul religios apusean, scrutând zarea, încearcă să-L descopere pe Dumnezeu acolo, în depărtare, şi să-L zugrăvească după închipuirea omenească .

Mitropolitul Filaret (al Moscovei), spune însă că „lumea nu îi vede pe sfinţi, după cum orbul nu vede lumina”. Însă modul de vedere al Bisericii se deosebeşte de vederea obişnuită, din pricină că ea vede cele nevăzute; în vâltoarea vieţii vremelnice, ea vede şuvoiul veşniciei. Ceea ce scapă vederii obişnuite, Biserica arată în imaginea din icoană[7].

În icoana ortodoxă bizantină chipurile au foarte puţin carnal sau omenesc în ele. Icoana adevarată ne arata însă chipul îndumnezeit al Mantuitorului, al Maicii Domnului şi al sfinţilor, pe când tabloul religios ne înfăţişează numai chipul omenesc al acestora.

Atunci când privim o icoană ortodoxă încercăm o senzaţie de ireal, parcă simţim că imaginea vine dintr-o altă lume. De ce? Pentru că perspectiva icoanei este şi ea, în mod voit, răsturnată. În icoană, toate liniile se îndreaptă nu spre orizont, ca în tabloul religios apusean, ci spre planul icoanei, spre privitor. Este ca şi Dumnezeu ne priveşte pe noi şi nu noi pe El. Icoana zugrăveşte practic lumea aşa cum o vede Dumnezeu, iar pe Dumnezeu aşa cum, şi atât cât, El ni S-a descoperit. Se poate spune că Dumnezeu se întâlneşte cu cel care i se roagă în planul icoanei, icoana devenind un prag spre lumea de dincolo.

Tabloul religios, ca dealtfel toată cultura apuseană, încearcă să-L găsească pe Dumnezeu, să-L deducă matematic. În contrast, icoana ortodoxă, smerită, îl lasă pe Dumnezeu să se descopere singur omului. Ea promovează o altă vedere asupra lumii, aşa cum Hristos a propovăduit o altă înţelegere a vieţii.[8]

Revenind acum pe pământ din lumea minunată a sfinţilor, înţelegem de ce icoana nu poate lipsi din casa creştinului. Prezenţa icoanei arată că acea casă este încreştinată, că familia care locuieşte acolo este creştină. Icoana din casă este o mărturisire a credinţei în Dumnezeu[9].

Este bine ca să punem în casele noastre icoane pictate pe lemn dupa rânduiala Bisericii. În lipsa celor pictate pe lemn, se pot folosi cele pe sticlă sau chiar şi cele pe hartie. Cum spuneam mai devreme, este important să facem diferenţa între icoana adevarată şi tabloul religios. Pentru a nu greşi, este bine să întrebăm preotul atunci când dorim să ne procurăm o icoană.

Inainte de a fi asezata in casa, icoana noua se aduce la biserica pentru a fi sfinţită. Ea se lasa la biserică - de obicei patruzeci de zile - timp în care este ţinută în Sfântul Altar. La sfârşitul celor patruzeci de zile, preotul o sfinţeşte, stropind-o cu apă sfinţită şi rostind rugaciunile rânduite de Biserică.

Este bine sa avem în fiecare camera câte o icoană. Locul icoanei în casă este pe peretele de răsărit. Punem icoana la răsărit pentru că ne rugăm întotdeauna cu faţa la răsărit, şi la biserică şi acasă. Răsăritul, locul de unde ne vine lumina, este semnul lui Dumnezeu, al Mântuitorului Hristos, numit în rugăciunile Bisericii "Răsăritul cel de sus", "Soarele Dreptăţii".

Pe peretele cu icoana nu trebuie să mai punem nimic altceva, pentru ca atenţia noastră să nu fie atrasă de alt lucru atunci când ne rugăm în faţa icoanei. Tot aici este bine să avem şi o candelă, care, prin lumina ei de veghe, simbolozează permanenta noastră aducere aminte de Dumnezeu şi de casnicii lui, sfinţii.

Însă mai mult decât toate acestea este important ca icoana să nu reprezinte pentru noi doar un simbol sau un sofisticat obiect de artă, ea trebuie să fie un îndemn permanent la rugăciune, la slăvirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi, o adevărată fereastră prin care intră în viaţa noastră lumina dătătoare de viaţă a harului dumnezeiesc. Amin!

diacon vasile tudora

[1] Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica Generală, Ed. Episcopiei Dunării de jos, Galaţi 2002, p.117

[2] Vezi Diacon John Whiteford, Icoane. Întrebări şi răspunsuri, http://www.geocities.com/cortodox/apologetica.htm

[4] Monahia Iuliana, Truda iconarului, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p.55

[8] vezi şi articolul lu Sorin Dumitrescu, Riscurile lui Dumnezeu, publicat în ziarul Ziua, februarie 2003 “...centrul optic si unic, de pe linia de orizont din profunzimea tabloului religios, cel care strange toate directiile liniilor de fuga il simbolizeaza perspectival pe Dumnezeu; pe Dumnezeu asa cum se straduie sa-l acceseze, sa-l scruteze si sa si-l descrie omul. In contrast, liniile care fug invers, rasturnat, in icoana il descriu pe Dumnezeu cum se lasa El vazut de noi. Icoana este deci singura imagine a lumii care ne livreaza o vedere globala, care ne infatiseaza si pe noi vazuti de El si pe El cum se lasa vazut de noi. Este vederea totala pe care in veci n-o poate experia vederea fizica, prizoniera cautaturii binoculare, ci numai vederea credintei, cea al carei har acopera toata plaja intalnirii si dialogului dintre Dumnezeu si om.”