Şi,
văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu
plânge! (Luca 7, 13)
Să ne imaginăm, iubiţi credincioşi tabloul trist al Evangheliei de astăzi. O mamă îndurerată, pe deasupra şi văduvă, merge înaintea cortegiului funerar, care îl conduce pe ultimul drum pe unicul său fiu. Lacrimi de durere i se preling pe obrajii palizi iar pieptul îi tremură în suspine neîntrerupte. Alte femei, după obiceiul oriental, plâng şi bocesc şi ele, accentuând atmosfera de supremă tristeţe în care se aflau toţi cei de faţă. Plâns bocete, suspine, dinţi scrâşnind, lacrimi de durere, toate la moartea neînţeleasă a unui tânăr.
Să stăm puţin şi să ne gândim de ce suntem noi trişti la moartea unui om apropiat? De ce plângem şi ni se pare că lumea se sfârşeşte în acel moment şi parcă am vrea şi noi să îl însoţim pe cel drag în moarte? În primul rând plângem pentru că ne despărţim de cineva drag, apoi plângem pentru că nu înţelegem ce este moartea şi nu ştim ce se va întâmpla cu noi când părăsim acest pământ.
Numai Dumnezeu cunoaşte această taină, precum spune Psalmistul „că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său” (Ps. 102, 14+16). Cât de trecătoare este firea omului, un simplu vânt şi nu mai suntem. O adiere şi trecem din fiinţă în nefiinţă pe acest pământ! De aceea şi Sf. Apostol Iacov exclamă „Căci ce este viaţa voastră? Abur, care se arată pentru puţină vreme şi apoi piere” (Iac. 4,14).
Oare asta este omul? O floare care dispare la prima boare de vânt sau un abur efemer? Oare după aceasta ne aşteaptă nefiinţa, inexistenţa eternă?
La toate acestea şi poate la mai multe se gândeau cei care îl însoţeau pe tânărul mort la groapă. Şi dintre toţi, mama sa, văduva din Nain, care se afla încă odată în faţa morţii cuiva drag, suferea cel mai tare.
Dar de această dată lucrurile se vor
petrece altfel. Din mulţime, un chip blând şi plin de dragoste se apropie
şoptindu-i un cuvânt de mângâiere „Nu plânge”. Poate femeii la început nu i s-a părut ceva
nefiresc, căci astfel de cuvinte de alinare auzim cu toţii în
momentele de durere ale vieţii noastre. Dar Mântuitorul avea motive
întemeiate să o îndemne să nu mai plângă. El ştia ceva, ce
ştia şi femeia noastră, dar îi era greu să accepte, anume
că toţi suntem datori cu o moarte.
Moartea este urmarea
păcatului, a călcării porunci dumnezeieşti de către
strămoşii noştri Adam şi Eva. De atunci toţi suntem
sub legătura firii: toţi ne naştem şi toţi murim. „Te vei
întoarce în pământul din care eşti luat” (Fc. 3,18) le-a spus Dumnezeu alungându-i
din rai. Deci dacă ştim că suntem datori cu o moarte atunci de
ce mai suntem trişti?
Sf. Ioan Gură de Aur ,
analizând această întrebare spune: „ce este dar de mirare, când un
om care sub această condiţie s-a născut, face îndestulare legii
şi hotărârii dumnezeieşti? Ce este de mirare când un om
născut din părinţi muritori merge pe calea firii sale, de la
care nu se poate abate? Ceea ce este vechi nu este ceva neobişnuit; ceea
ce se face în toate zilele, nu este ceva neauzit; ceea ce se întâmplă cu
toţi, nu este o raritate. Dacă moşii şi strămoşii
tăi au mers pe aaceastă cale a morţii, dacă încă de la
Adam toţi patriarhii şi proorocii au trebuit să se despartă
de lumea aceasta, să se înalţe sufletul nostru dintru adâncul
întristării.” [1]
Mai aproape de zilele noastre
mitropolitul Antim Ivireanul spunea „...să încetaţi
întristarea şi părăsiţi lacrimile...căci lacrimile
şi întristările nu dau nici un folos morţilor, nici nu pot
să-i întoarcă din viaţa cea veşnică, nici să-i
scoată din gropi. Să facem însă milostenie şi alte faceri
de bine pentru ei, căci este plăcut înaintea lui Dumnezeu, şi li
se face mare folos”[2]
Găsim aici un element nou viaţa veşnică; după învăţătura creştină viaţa omului nu se sfârşeşte odată cu existenţa pe acest pământ! Aceasta ştia Mântuitorul când i-a spus femeii să nu mai plângă. Dar aceasta nu ştia că există înviere şi plângea, şi poate chiar dacă ar fi ştiut tot ar fi plâns, pentru că se despărţea de singurul său fiu. Tristeţea este normală în astfel de clipe grele, dar trebuie să existe o limită în durere; ea nu trebuie să ne ducă la deznădejde, la disperare. Apostolul Pavel ne îndeamnă „Să nu ne întristăm ca şi ceilalţi care nu au nădejde”. Plânsul nu e rău căci şi Mântuitorul a plâns când a auzit de moartea lui Lazăr, pentru că ţinea la el, era prietenul Lui. Hristos a sfinţit cu lacrimile sale, spune mitropolitul Antonie Plămădeală, valoarea prieteniei. Dar lacrimile nu trebuie să ne ştirbească încrederea în Dumnezeu.
Prin minunea de astăzi Iisus a învăţat-o pe văduvă despre înviere, şi împreună cu ea pe toţi cei care au asistat la minune. Le-a arătat tuturor că morţii se pot scula din sicrie „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească” S-a arătat că moartea nu are putere în faţa Dumnezeului cel atotputernic, că legile firii sunt nimic pentru cel care a făcut Legea. Oamenilor le-a fost dat un eşantion din ceea ce va să vie, li s-a arătat o icoană palidă a Sfintei Învieri, prin care moartea va fi definitiv înfrântă!
Dar iubiţi credincioşi, de bună seamă că vă puneţi întrebarea de ce Iisus, Mântuitorul nu a înviat toţi morţii pe care i-a întâlnit în cale, ci s-a rezumat la acest tânăr, la fiica lui Iair şi prietenul său Lazăr. De ce nu a înviat Iisus pe toţi morţii aşa cum s-a înviat pe sine însuşi?
În primul rând pentru că Iisus nu a venit să strice legile firii înlăturând moartea. Prin aceste învieri El a vrut să arate celor prezenţi şi nouă peste secole, că moartea nu este de fapt moarte veşnică. Prin învierea acestor oameni el a dat o probă practică că doar trupul este muritor, pe când sufletul trăieşte veşnic, chiar şi după moarte.
În felul acesta, spune mitropolitul Antonie, în fapt Mântuitorul i-a înviat pe toţi morţii din vremea Lui...Arătându-le tuturor adevărul că sunt nemuritori, moartea şi-a pierdut din valoarea pe care o avusese înainte în conştiinţa lor. Acum ştiau, pentru că au văzut concret învierea tânărului, că sufletul este nemuritor.Astfel toţi cei care erau consideraţi morţi pentru totdeauna au înviat în conştiinţele celor apropiaţi, care acum credeau în nemurirea sufletului, fiind martorii învierii.
Minunea de astăzi s-a făcut ca să înţelegem că există înviere pentru toţi, că murind nu moare nimeni, după cum spune mitropolitul Antonie! Dacă însă înţelegem că sufletul continuă să trăiască dincolo, trebuie să-i purtăm de grijă încă din această viaţă. De modul cum vom trăi aici această scurtă viaţă depinde cum vom dăinui dincolo, pentru eternitate.
La moartea unui prieten sau a unei rude dragi, să nu ne gândim la ce a pierdut din plăcerile lumii acesteia, ci să ne gândim mai ales la ce a făcut pentru a-şi câştiga dincolo petrecerea cea bunăîn veşnicie. Să plângem la mormântul celor dragi, dar cu speranţă în înviere şi după putere să-i pomenim pe morţii noştri în rugăciunile Bisericii.
În astfel de momente trebuie să luăm aminte însă şi la noi înşine. O rugăciune de pocăinţă spune: Cum nu voi plange cand imi aduc aminte de moarte ? Ca am vazut pe fratele meu in groapa, zacand fara de marire si fara de chip. Dar ce astept ? Si in cine nadajduiesc ? Numai in Tine, Doamne, pe care te rog, ca mai inainte de sfarsit, sa ma indreptezi.[3]
Sfântul Vasile cel Mare spune că adevărata filosofie este gândul la moarte care te ajută să nu păcătuieşti şi te ajută să nu te lipeşti de lumea aceasta. Sf. Evagrie Ponticul spune că omul trebuie să se angajeze în acţiune pentru viaţă ca şi când ar trăi o mie de ani, şi trebuie să fie dezlipit de lumea aceasta ca şi când ar muri mâine[4].
Nu trebuie fim paralizaţi de gândul morţii, căci moartea nu este decât o trecere, un prag, iar noi murim cu nădejdea Învierii. Gândul la moarte ne ajută să fim mai buni, pentru că neştiind când ne va fi sfârşitul, ne străduim să fim mereu cât mai pregătiţi. Nu trebuie însă să exagerăm cu aceasta, şi să fim obsedaţi e moarte ca de drobul de sare din povestea lui Creangă. Sau cum se mai întâmplă prin Romania încă din viaţă să ne facem monumente funerare, cavouri, sicrie, şervete şi cine ştie ce. Trebuie să folosim acest gând în mod pozitiv, pentru desăvârşirea noastră.
Sf. Ioan Gură de Aur ne îndeamnă: Fii mai înţelept şi, la moartea altuia, învaţă-te a tremura pentru tine însuţi; depărtează toată uşurătatea minţii, cercetează faptele tale, îndepărtează toate păcatele tale şi schimbă purtarea ta spre mai bine...Ostaşii în mijlocul păcii gândesc la război şi se pregătesc, pentru că atunci când va izbucni să-şi arate iscusinţa câştigată la vreme de război.
Să ne pregătim aşadar pentru
eternitate din această viaţă mergând înainte cu încredere în
nădejdea Învierii. Văduva din Nair a trăit o mare bucurie la
învierea fiului său. O şi mai mare bucurie au simţit apostolii
la Sfânta Înviere a Învăţătorului şi Dumnezeului lor.
Aceeaşi bucurie iubiţi credincioşi trebuie să o simţim
şi noi văzând Lumina Învierii: Veniţi toţi credincioşii
să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată prin
Cruce a venit bucurie la toată lumea, totdeauna lăudând pe Domnul
să binecuvântăm sfântă învierea Lui că răstignire
răbdând pentru noi cu moartea pe moarte a stricat! Amin
Diacon Vasile Tudora
[1] Mitropilit Antonie Plămădeală,
Tâlcuri noi la texte vechi, Ed. Pronostic 1996, p.407
[2] Ibidem
[3] Canonul de
pocăinţă către Mântuitorul Iisus Hristos, http://www.sfantamaria-dallas.org/Rugaciuni/canon.php
[4] vezi Arhim Teofil Părăian, Texte filocalice
care se impun de la prima lectură,