Predică la Duminica după Înălţarea Domnului
Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău,
pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei.
(In. 17, 12),
Iubiţi fraţi,
Am sărbătorit Joia aceasta minunata şi cea mai presus de fire Înălţare a Domnului. Mântuitorul Hrisos, sfârşindu-şi lucrarea Sa pământească şi dând o ultimă binecuvântare Sfinţilor Apostoli, lasă pământul pentru a se ridica cu firea Sa omenească alături de Tatăl şi Sf. Duh, în sânul Sfintei Treimi.
Deşi trebuia să fie un prilej de mare bucurie, totuşi Apostolii rămân descumpăniţi uitându-se cum se ridica Iisus la cer. Înţelegem aceasta văzând că Hristos le trimite doi îngeri ca să-i liniştească şi să le dea curaj „Şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer." (Fapte, 1, 10-11)
Vă veţi întreba totuşi de ce erau ei trişti? Dacă ne gândim puţin la răscolitoarele evenimente petrecute cu puţin timp în urmă, ne vom da seama uşor. Vă puteţi imagina descumpănirea şi poate chiar disperarea ucenicilor, care vedeau pentru a doua oară pe Domnul şi Învăţătorul lor plecând de la ei. Se întrebau de bună seamă cui sunt lăsaţi şi ce se va alege de turmă fără păstor.
La fel ne întrebăm şi noi astăzi, încercând să înţelegem cum se potriveşte Înălţarea Sa la Cer cu cuvântul Mântuitorului de la Sf. Evangheliei de la Matei care spune „Iar eu sunt cu voi cu voi în veacul veacului”. Cum se face că pe de-o parte spune că va rămâne veşnic cu noi, iar pe de alta ne lasă singuri pe pământ? La o primă vedere aceasta pare o contradicţie, dar de fapt numai dacă dacă gândind despre Iisus doar ca Om; căci dacă ne gândim la El ca la un Dumnezeu Adevărat, la care totul este posibil, nu mai e de nici o mirare. În timpul Sfintei Liturghii la intrarea cu Cinstitele Daruri preotul spune „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi în Cer pe scaun cu Tatăl, toate umplându-le Cel ce eşti necuprins Hristoase Dumnezeule”[1] Pentru Dumnezeu nu există spaţiu şi timp. El există dinainte de timp , umplând toate şi fiind în toate. Cum spunee o stihire de la Vecernie „De Tine, Doamne, Cel ce eşti în toată zidirea, unde vom fugi noi păcătoşii? În cer? Însuţi locuieşti. În iad? Moartea ai zdrobit. Întru adâncurile mării? Acolo este mâna Ta, Stăpâne”[2]
Mai mult decât atât, Hristos nu ne-a lăsat singuri pentru că prin ridicarea firii sale omeneşti la ceruri El a ridicat toată omenitatea noastră în Sânul Sfintei Treimi, rămânând pururi într-o legătură trainică cu creaţia Sa.[3] Şi tocmai pentru a întări această legătură sfântă, El trimite la Cinzecime pe Sf Duh, peste „cei ce sunt ai lui Hristos”[4] realizând Biserica. Sf. Duh este Cel care rămâne cu noi împlinind lucrarea mântuirii începută de Hristos. Sfântul Duh odihneşte în Biserica lui Hristos, unind toate mădularele între ele şi toate cu Hristos. El împlineşte cu harul Său strădania noastră pământească făcând posibilă mântuirea.
Părintele D. Stăniloae spune că ceea ce s-a schimbat după înălţarea lui Iisus la cer este că acum pe Scaunul Dumnezeirii nu mai stă doar un Judecător nemitarnic şi atotputernic, ci acum pe tron este ridicat şi Mielul, Cel care priveşte lumea cu ochii Celui ce a suportat moartea pentru ea. De aceea Iisus le spune apostolilor „Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt. 28, 18). Este momentul în care se schimbă ceva în modul de tratare a omenirii, care numai stă ferită sub păcat şi sub mânia divină, ci este reprezentată de Hristos chiar pe tronul dumnezeiesc. De aceea poate Iisus să trimită acum pe Apostoli să înveţe şi să boteze toate popoarele lumii. Are autoritatea să o facă şi le va da şi puterea precum vom vedea la Cinzecime.[5]
Altfel spus Dumnezeu îl ridică le el pe Om şi îi spune „Mântuieşte-ţi singur fraţii, spre aceasta ai acum la dispoziţie toată puterea mea. Mai bine zis îşi face pe Fiul Său Însuşi Om adevărat, născut pe pământ şi înfrăţit cu oamenii în afară de păcat şi apoi Îl aşează în această calitate, de Om, de-a dreapta Sa spre a lucra cu putere dumnezeiască şi apropiere de omenire, spre mântuirea fraţilor săi. [6] Citim în Evanghelia de la Ioan în continuarea pericopei ce s-a citit astăzi în Biserică cum se roagă iisus pentru oameni „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, [...]. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine.” Iată cum se roagă Hristos pentru fraţii Săi. El nu ne-ar fi putut părăsi niciodată..
Când se îmbrăţişează preoţii în Sf. Altar se salută spunând „Hristos în mijlocul nostru. Este şi va fi” Este o rememorare permanentă a existenţei Sale printre noi. El nu ne-a lăsat singuri pentru că El, Dumnezeu Cuvântul, trăieşte prin fiecare din lucrările sale, prin manifestarea iubirii Sale de oameni.
Dar Hristos este în mijlocul nostru nu numai în duh, ci chiar în trup. În fiecare Duminică El se jertfeşte pe altarele sfintelor biserici, primind din nou moarte pe cruce şi iarăşi înviind pentru mântuirea noastră. El este prezent chiar acum, aici, cu Trup şi Sânge în mijlocul nostru, pentru ca luându-le pe acestea să ne împărtăşim de dumnezeiasca Sa dragoste
Hristos mai trăieşte şi prin Evanghelia Sa. Fiecare pagină a ei, fiecare cuvânt, fiecare literă Îl are pe Hristos viu în ea. Iar El este dat mai departe tuturor oamenilor prin învăţăturile Apostolilor, episcopilor, preoţilor şi a tuturor celor care propovăduiesc Evanghelia.
Şi nu în ultimul rând, în Evanghelia de la Matei găsim un alt cuvânt al Mântuitorului „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” (Mt. 18:20) Acest cuvânt are un înţeles adânc. De ce nu spune Hristos unde este un om acolo sunt şi Eu, ci spune unde sunt doi sau trei acolo sunt şi Eu? Dacă El poate fi oricând şi peste tot, de ce e nevoie de mai mulţi ca să-şi facă apariţia? Hristos ne-a lăsat ca poruncă de căpetenie iubirea. Iubirea nu se poate manifesta de către un om singur, pentru că aceasta nu ar fi iubire ci doar egoism. Iubirea este numai acolo unde sunt mai mulţi, atunci când „eul” egoist se poate transformă într-un generos „noi”. Hristos este acolo unde se împlineşte porunca dragostei.
Iată cum Hristos, în înţelepciunea Sa dumnezeiască nu numai că nu ne-a lăsat singuri, ci ne-a lăsat unul altuia, căci „noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.” (Mt. 12, 25).
Pentru noi credincioşii de astăzi este important să conştientizăm cât mai mult această prezenţă permanentă a lui Hristos lângă noi şi în noi. Să încercăm să ne-o însuşim prin lucrarea poruncilor şi învăţăturilor Evangheliei Sale, prin revărsarea dragostei către fraţii noştri toţi, fie ei buni sau răi. Să ne fim sprijin unii altora în urcuşul nostru spre dumnezeire. Să ne gândim mereu ce ar face Hristos dacă ar fi în locul nostru, şi în veci nu vom greşi. Numai aşa vom putea şi noi să spunem ca Sf. Apostol Pavel M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine[7]. Amin..
DVCT