Despre
păcatul cu gândul
Predică la Duminica a 6-a după Rusalii
Dar unii
dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte.
Şi
Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis:
Pentru ce
cugetaţi rele în inimile voastre?
Iubiţi fraţi,
Vedeam acum câteva zile, într-un
recent film italian, cum un copilaş de 7-8 ani îşi exprima
îngrijorarea că este urmărit în permanenţă de Dumnezeu şi practic el simte că nu
mai este liber pentru că Dumnezeu îi cunoaşte până şi
gândurile. În mod evident îngrijorarea nu aparţinea copilului, ci, regizorului,
un adult, care, poate avea lucruri pe care ar fi dorit să le ascundă
sau să le facă în taină, fără să le ştie
nimeni, nici chiar Dumnezeu. Prin ochii acestui om de film, Dumnezeu este
privit ca un fel de FBI care ne
urmăreşte tot timpul mişcările şi cine ştie ce
intenţii are cu noi şi cu aceste informaţii!
Această părere nu este unică. Un părinte povestea odată că în unele părţi ale Rusiei, atunci când în casă se pregăteşte vreo petrecere mai deosebită, care se lasă cu beţie, dans sau cine mai ştie ce, oamenii au obiceiul să întoarcă icoanele cu faţa la perete, ca sfinţii să nu vadă cele ce se vor petrece. După aceea, „asigurându-se” că Dumnezeu nu-i vede, continuau cheful până dimineaţa.
Fiecare dintre noi vrea să se apropie de Dumnezeu, dar în acelaşi timp vrea să delimiteze în viaţa sa intervale în care Dumnezeu să nu Se uite. Majoritatea oamenilor se raportează la Dumnezeu ca la o sursă de ajutor umanitar: ,,Doamne, arată-te în faţa mea! Iţi dau o listă de dorinţe: o sănătate mai bună, o leafă mai mare, o casă mai spaţioasă... Şi încă ceva: fă în aşa fel să moară capra vecinului!... După ce îmi îndeplineşti toate dorinţele, te rog, Doamne, ieşi pe uşă şi nu trage cu ochiul. Vreau aici să păcătuiesc oleacă... Dacă după aceea o să-mi fie rău, te chem iarăşi să treci pe la mine!" Dumnezeu este politicos: dacă rugăm să iasă pe uşă, El o face - pleacă din viaţa noastră. Dacă însă Dumnezeu se îndepărtează de noi la rugămintea noastră, o dată cu El se îndepărtează de noi şi Viaţa, căci Dumnezeu este Viaţa. Cu ce rămânem noi atunci? Cu ceea ce nu este viată. Rămânem cu moartea.[1]
M-am oprit asupra acestui subiect
pentru că în evanghelia de astăzi, Iisus Hristos vede gândurile
fariseilor şi le răspunde înainte ca aceştia să le
rostească. Dar unii dintre
cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor,
le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Acest lucru, evident, pe noi ne
jenează.
De ce ne deranjează faptul că Dumnezeu ne cunoaşte gândurile cele mai ascunse? Oare ne afectează cu ceva faptul că vecina ştie ce am zis despre ea dacă am vorbit-o de bine? Nu cred, ci ne deranjează dacă află cumva că am bârfit-o cu o altă cunoştinţă. Ceea ce ne supără pe noi nu este faptul în sine că ne sunt ştiute gândurile, ci, că ele, gândurile, nu sunt curate. Ne jenează în fapt conştiinţa că nu suntem destul de curaţi, că „cugetăm cele rele în sufletele noastre”.
Sunt oare însă atât de importante gândurile, încât Dumnezeu trebuie să le ştie? Dacă ne întoarcem la Sfânta Scriptură vedem că dreptul Iov din Vechiul Testament jertfea o vită în fiecare zi pentru că „Se poate ca feciorii mei să fi păcătuit şi să fi cugetat cu păcat împotriva lui Dumnezeu" (Iov 1,5). În predica sa de pe munte Iisus spune „că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”, iar „oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă” (Mt.5,22-28).
Păcatul cu gândul nu este doar cantitate neglijabilă, ci are o greutatea duhovnicească importantă. De ce totuşi atâta emfază asupra unui lucru care nu a fost încă făptuit? Ce dacă gândesc ceva rău, dacă până la urmă nu îl fac, îmi puteţi spune.
Iată însă ce spune Sf. Scriptură "Omul bun din comoara cea bună a inimii sale scoate cele bune". Adică fiecare om are inima ca o vistierie. Şi dacă inima lui este curată, înteleaptă, nevicleană, bună şi sfântă, şi gura lui va vorbi cuvinte bune şi sfinte, după cum spune: "Din prisosul inimii sale vorbeşte gura lui" (Mt.12,34:35) Şi, iarăşi, dacă inima lui este stricată şi vicleană, şi gura lui vorbeşte cuvinte stricate si viclene.[2]
Nici un lucru rău nu se făptuieşte direct fără a trece prin filtrul minţii. Înainte ca mâna să lovească sau gura să vorbească mintea trebuie să încuviinţeze şi să dea comanda. Fără gândul păcătos nici fapta păcătoasă nu ar exista. Dumnezeu ştie că dintr-o minte păcătoasă nu poate ieşi altceva decât păcatul. Ce zice dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul: Stăpâneşte-ţi gândurile, o, creştine ! Că dacă nu-ţi vei stăpâni gândurile, îndată vei ajunge să nu poţi stăpâni lucrurile ! De aceea păcatul cu mintea este şi el socotit în rândul celorlalte păcate cu vorba sau cu fapta.
Un proverb românesc enunţă cu înţelepciune: „spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti”. Eu zic însă zic „spune-mi ce gândeşti ca să-ţi spun cine eşti”. Noi înşine suntem de fapt nu ceea ce facem şi ceea ce vorbim, ci mai ales ceea ce gândim, ceea ce ne considerăm noi a fi în intimitatea minţii noastre. Faptele şi vorbele noastre de multe ori sunt cenzurate de convenţiile comportamentale ale societăţii în care trăim. De ex. nu umblăm dezbrăcaţi pe stradă pentru că este indecent şi putem ajunge la puşcărie. Nu conducem peste viteza legală că luăm amendă şamd. Dar aceasta nu înseamnă că noi suntem de acord cu respectivele reguli. Noi poate ne-am dori să fim nudişti sau vitezomani în sinea noastră. Şi, într-un fel putem spune că asta suntem de fapt cu adevărat, chiar dacă nu lăsăm aceasta să se vadă.
De aceea păcatul cu gândul este important, pentru că Dumnezeu vrea ca noi să fim curaţi şi pe dinăuntru şi pe dinafară. El vrea ca omul să fie tot sfânt , să nu aibă doar o spoială de evlavie la suprafaţă, iar în interior putreziciune.
Noi însă ne amăgim cu ideea că daca ceilalţi nu ştiu cine suntem noi în interior totul e OK. Ne creăm un zid protector în jurul nostru şi credem că nimeni nu poate străbate prin fortificaţia socială pe care o afişăm în fiecare zi. Dar este un mic amănunt care ne scapă mereu. Acela că Dumnezeu Atotştiutorul veghează, şi că nici o faptă, nici o vorbă, nici un gând nu rămâne necântărit în balanţa Dreptului Judecător. Nu din dorinţa de control, ci din deplină dreptate şi dragoste. Căci Dumnezeu îi iubeşte şi pe cei buni şi pe cei păcătoşi şi doreşte ca şi aceştia să vină la cunoştinţa adevărului. Trebuie însă să folosim aceasta spre zidirea noastră sufletească încercând să facem şi să gândim numai cele plăcute lui Dumnezeu.
Dacă vrem să nu ne mai fie ruşine cu gândurile noastre trebuie să ni le cenzurăm singuri. Aceasta este „trezvia minţii”, aşa cum o numesc Sfinţii Părinţi. Ei spun că trebuie să avem mintea mereu trează, şi gata de reacţie la orice atac diavolesc. Sfântul Nicodim Aghiorâtul vorbeşte chiar de un război nevăzut, pe care nevoitorul spre Hristos îl poartă în lăuntrul minţii sale. Un război de care atârnă în final mântuirea.
Psaltirea spune aşa: In dimineţi am ucis pe toţi păcătoşii pământului, ca să pierd din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea! Păcătoşii pământului sunt gândurile care iată, trebuie omorâte de dimineaţă, adică de când au răsărit în mintea noastră. Nu trebuie să ne îndulcim cu ele şi mai ales să nu ne învoim cu ele, nici măcar în imaginaţie. Lucrând aşa vor pieri din cetatea Domnului toţi cei ce lucrează fărădelegea, deci şi păcatul cu fapta. Prima barieră înaintea păcatului este deci omorârea gândului păcătos.
Sfântul Nicodim spune:
„Doua sunt caile de curatire
si luminare a mintii. Prima si cea mai importanta este calea rugaciunii. Cu rugaciunea
ajungem la Sfantul Duh si-L
induplecam sa se indure a revarsa peste noi si in sufletele noastre dumnezeiasca Lui
Lumina. Iar El va face aceasta daca cerem cu nadejde dela Dumnezeu, numai dela El,
daca facem voia Lui cea sfanta si daca supunem tot ce
avem parerii, experientei
si sfatului Parintilor nostri
spirituali.
A doua cale este cea a unui continuu exercitiu de atenta reflectie si contemplatie a acelor lucruri incat
s-ajungem a recunoaste clar ce-i bun si ce-i rau ; nu dupa simturi
si dupa conceptia lumii, ci
dupa dreapta judecata si adevarul
Duhului Sfant. Adica, adevarul Scripturilor inspirate de Dumnezeu, al Sf. Duh Cel
ce a insuflat pe Sfintii Parinti
si Dascali ai Bisericii noastre. Fiindca
atunci cand aceasta reflectie
si contemplatie este dreapta, sanatoasa,
ne da putinta sa vedem limpede ceea ce este lucru de
nimic, desert, fals, toate aceste lucruri pe care lumea oarba si corupta le iubeste si alearga dupa ele pe toate caile.”
Ca să controlăm însă ceea ce ce iese din mintea noastră, trebuie să controlăm şi ceea ce intră în mintea noastră. Ca oameni liberi putem să facem tot ceea ce dorim, să privim ceea ce dorim, dar cu toate acestea nu tot ceea ce putem face sau vedea ne este de folos. „Toate sunt îngăduite dar nu toate ne zidesc”, spune Sf. Apostol Pavel. Este esenţial să cumpănim bine ce informaţii înmagazinăm în mintea şi inima noastră. Un proverb chinezesc spune că cel mai bun doctor este nu cel care tratează o boală ci cel care o previne. La fel şi noi pentru a preveni gândul păcătos nu trebuie să-i dăm combustibilul informaţiei fără rost sau mai rău dăunătoare.
Trebuie, cum spunea un părinte[3], să ne facem o regulă a vieţii noastre: nu citesc orice, nu privesc orice fel de reviste, iar când sunt singur acasă, nu mă comport oricum, de exemplu, nu stau cu picioarele pe masă sau pe pereţi. De ce? Pentru ca mă respect şi nu-mi permit să fac aşa ceva. De obicei încercăm să avem un anumit comportament numai când suntem de faţă cu cineva. Să mai facem un pas şi să înţelegem că acest comportament nu este pentru ceilalţi ci în special pentru mine, că cel dintâi beneficiar al unui astfel de comportament sunt eu, şi nimeni altul.
Numai purtând acest război nevăzut cu noi înşine şi cu forţele întunericului putem ajunge la mântuire. Să ne dorim acea Mens sana in corpore sana, adică o minte sănătoasă într-un corp sănătos. Ca omul din noi să fie curat şi pe dinăuntru şi pe dinafară, făcându-se bun locaş pentru harul Sfântului Duh. Nu este un război uşor; dar Cel care ne dă putere pentru acest război nevăzut este Hristos. Către El trebuie să alergăm atunci când ne slăbănogesc puterile. Căci tot cel ce nu aleargă la Hristos este paralizat duhovniceşte, ca slăbănogul din evanghelia de azi.
Închei aici aceste puţine şi
sărace cuvinte amintindu-vă de dumnezeieştile cuvinte ale
Scripturii, care totdeauna trebuie sa ne indemne la trezvie
si veghere: Ca nu cumva, venind fără veste, sa va afle pe voi
dormind. Iar ceea ce va zic vouă, zic tuturor : Privegheaţi ! (
Marcu 13, 36-37 )[4]
Amin.