Despre pregătirea dinainte de Sfânta Împărtăşanie
Ce
voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat?
Paharul
mântuirii voi lua, şi numele Domului voi chema
Ps.
115
În partea practică a cuvântului de astăzi
vă voi vorbi, după puţina mea cunoaştere şi cu
conştiinţa nevredniciei, despre Sfânta Împărtăşanie
şi felul în care trebuie să se apropie creştinul ortodox de
această mărită Taină a Tainelor.
Ce este Sfânta
Împărtăşanie?
„Sfânta Împărtăşanie
(Euharistia sau Cuminecătura) este Taina în care, sub chipul pâinii
şi al vinului, se împărtăşeşte creştinului
Însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, spre iertarea
păcatelor şi spre viaţa de veci”[1] Înţelegem
de aici că în linguriţa pe care ne-o dă preotul din faţa
Sfântului Altar nu e doar pâine şi vin obişnuit , sau pur şi
simplu „juice”, cum îi mai îndulcesc unele mame pe copiii lor; trebuie să
ştim şi să conştientizăm că acel Vin şi acea
Pâine sunt de fapt Însuşi Hristos care în chip nevăzut şi
neîmpărţit ni Se dă nouă tuturor. Cum spune o
rugăciune din Canonul Sf. Împărtăşanii: „Bun este
Domnul, gustaţi şi vedeţi; că de demult pentru noi, precum
suntem noi făcându-Se, şi odată pe Sine Părintelui Său
ca jertfă aducându-Se, pururi Se junghie, sfinţind pe cei ce se
împărtăşesc cu Dânsul”
Când a fost instituită
această Taină?
Taina aceasta a fost instituită de Mântuitotul
Hristos la Cina Cea de Taină prin cuvintele ”Luaţi, mâncaţi, acesta
este Trupul Meu.... Beţi dintru acesta toţi, că acesta este
Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre
iertarea păcatelor.” (Mt26, 26-28)
De ce este important
să primim Sfânta Împărtăşanie?
Pentru că Sfânta
Împărtăşanie este hrana necesară creşterii noastre
duhovniceşti în Hristos şi merinde pentru viata veşnică,
dupa cuvântul Mântuitorului : "Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu
adevărata băutură " (In10, 10). Şi in alt loc " Eu am venit ca ( lumea )
viaţă să aibă şi din belşug să aibă
" (In10, 10). Şi "Eu sunt pâinea cea vie care s-a
pogorât din cer"(In6, 51). Sau
"Cel ce mănâncă
Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică"
(In6, 54).
Sfânta Împărtăşanie nu este numai o simplă
amintire, o comemorare istorică, cum greşit învaţă
protestanţii, ci luând cu adevărat pe Hristos în noi primim putere de
viata dătătoare, dupa cuvintele:"De nu
veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu
veţi avea viaţă în voi" (In 6, 53 ). Iată deci cât de importantă este
participarea noastră la această Taină!
Dar oare
oricine şi oricând este vrednic să se
împărtăşească?
Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Să se cerceteze omul pe sine
şi aşa să mănânce din pâine şi din pahar să
bea" ( ICo 11, 28 ) căci altfel ne
împărtăşim cu nevrednicie şi „oricine
va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi
vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului" ( ICo
11, 27 ). Şi cine este vrednic ? Daca judecam adânc şi drept,
nimeni nu este vrednic de această dumnezeiască
împărtăşire, nici credincioşii,
nici preoţii, nici episcopii,
pentru că numai Dumnezeu este fără de păcat.
Cum putem
totuşi să ne apropiem de Sfânta Euharistie?
Sigur că cel mai bine ar fi să nu
păcătuim, dar suntem slabi şi greşim în toată vremea.
De aceea Biserica a rânduit o cale potrivită pentru a ieşi din acest
aparent impas: Sfânta Spovedanie. Biserica a găsit de cuviinţă
ca, înainte de a veni în faţa Sfântului Altar pentru a ne
împărtăşi, trebuie să ne pregătim în prealabil
curăţându-ne pe cât putem de păcate prin taina Sfintei
Spovedanii. Însă nu trebuie să ne gândim că prin aceasta devenim
cu adevărat vrednici, pentru că nici după Sfânta Spovedanie nu
suntem cu totul curaţi. Numai printr-o spovedanie nu reuşim să
spălăm toate păcatele noastre din tinereţe şi
până azi. Iar chiar dacă am face-o, din momentul în care ne spovedim
şi până primim Sfintele Taine avem destul timp să
păcătuim, căci omul în fiecare clipă
păcătuieşte. De aceea chiar şi după spovedanie trbeuie
să ne considerăm întru totul păcătoşi şi
nevrednici, şi aşa să ne apropiem de Sf. Potir.
Pentru a ne face să simţim şi
mai bine aceasta, Biserica a mai rânduit şi puţin post, după
putere, înainte de spovedanie şi apoi înainte de
Împărtăşanie, ca să ne mutăm mintea de la lume şi
plăcerile ei şi să ne gândim mai mult la Dumnezeu şi
păcatele noastre, câştigând astfel umilinţă, părere de
rău şi hotărârea de a nu mai repeta greşelile. Apoi, prin
rugăciunile pregătitoare Cuminecării, ne rugăm la Dumnezeu
să cureţe El ce a rămas necurăţat şi să ne
dea El Însuşi vrednicia de a-I primi Sângele şi Trupul.
Cu alte cuvinte vrednicia pentru primirea
Sfintei Impartasanii este dobândita de cei nevrednici prin Sfânta Spovedanie,
prin ascultare deplina de preotul duhovnic, prin osteneli duhovnicesti şi
ajutor de la Dumnezeu.
Uneori iubiţi credincioşi în urma
Sfintei Spovedanii preotul ne poate opri o perioadă mai scurtă sau
mai lungă de la Sfânta Împărtăşanie, conform cu canoanele
rânduite de Biserică. De ce face aceasta? Pentru că părintele
duhovnic, cu harul care i-a fost dat de Dumnezeu, vede când noi nu suntem
pregătiţi să primim Sfânta Euharistie. Şi voi încerca
să explic acest lucru. Când preotul iese cu Potirul în care se află
Sfânta Împărtăşanie spune aşa „cu frică de Dumnezeu,
cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi” deci
iată cele trei calităţi pe care trebuie să le avem pentru a
ne apropia de Trupul şi Sângele Domnului. Să le analizăm pe rând
Frica de
Dumnezeu – ne face să ascultăm poruncile şi să
umblăm în calea Domnului. Dacă preotul vede că n-avem
această frică, că nu conştientizăm încă răul
pe care l-am făcut şi nu ne căim pentru păcatele noastre,
atunci poate considera că nu suntem încă pregătiţi şi
ne poate opri o vreme, dându-ne tratament (canon) pentru boala sufletească de care suferim, până
vom începe să realizăm gravitatea faptelor noastre şi ne vom
întoarce cu umilinţă la Hristos spre iertare.
Credinţa – dacă părintele duhovnic vede că ne-am
lepădat de credinţă prin mulţimea nemăsurată a
păcatelor, sau că avem credinţe false împrumutatea de la alte
religii, sau pur şi simplu nu suntem de religie creştin
ortodoxă, părintele nu ne poate da Sfânta Împărtăşanie
pentru că iarăşi nu suntem pregătiţi, neavând
credinţa dreaptă în Hristos. Iar cine nu crede în Hristos nu se poate
uni cu El. De aceea preotul ne poate iarăşi opri până vom fi
readuşi în calea Bisericii Noastre Dreptmăritoare.
Dragostea – dragostea este cea care după cuvântul
Sfântului Apostol Pavel le întrece pe toate. Mântuitorul ne învaţă
să-i iubim chiar şi pe duşmani. Dacă noi nu ne
împăcăm cu toţi oamenii mai înainte, dacă venim
supăraţi sau certaţi pe cineva, iarăşi nu ne putem
împărtăşi pentru că nu avem dragostea pe care ne-o cere
Hristos. Nu ne putem uni cu Hristos care este dragoste când avem sufletul plin
de ură! De aceea dacă nu putem ierta pe cineva, părintele poate
să ne canonisească până ne împăcăm cu persoana
respectivă.
Toate acestea sunt bine cântărite de
preotul Duhovnic, în funcţie de canoanele Bisericii şi situaţia
particulară a fiecăruia, pentru a lua cea mai bună hotărâre
pentru noi.
Când venim să luăm Sfânta
Împărtăşanie preotul ne întreabă dacă ne-am spovedit,
dacă am postit, dacă am mâncat în ziua respectivă, şamd.
Neîndeplinind aceste condiţii nu trebuie să ne supărăm
şi să insistăm neîntemeiat dacă nu ni se dă Sfânta
Împărtăşanie, pentru că preotul este responsabil în
faţa lui Dumnezeu de Trupul şi Sângele Domnului care i-a fost
încredinţat.
Ia auziţi ce spune Sf. Ioan Gură de
Aur: „Dar şi către voi
diaconilor, care slujiţi, şi către voi preoţilor care
împărtăşiţi darurile aceste, nu mică muncă zace
asupra voastră, dacă ştiind la cineva vreo răutate, îi
veţi îngădui să se împărtăşească de masa
aceasta. Sângele lui Hristos din mâna voastră se va cere...Ci dacă
măcar din nebunie sau necunoaştere va veni cineva să se
împărtăşească (cu nevrednicie) opreşte-l şi
să nu te temi. Teme-te de Dumnezeu şi nu de om...De suflet mă
voi despărţi, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, mai înainte de a da Sângele stăpânesc
cu nevrednicie, şi sângele meu voi vărsa, mai înainte de a da Sângele
atât de înfricoşat celui căruia nu i se cuvine”[2]
Deci dacă preotul ne refuză cumva
Sfintele Taine, el o face doar temporar, pentru a ne proteja, pentru a nu ne da
sabie în loc de hrană, şi pentru a nu-şi lua sieşi şi
nouă osândă. Trebuie să ne întristăm într-o astfel de situaţie
dar e bine să folosim această durere spre a ne aduce în suflete
pocăinţa, părerea de rău, şi dorinţa de a nu mai
fi puşi vreodată într-o astfel de situaţie. În acest fel canonul
şi oprirea de la Împărtăşanie nu mai este doctorie
amară, ci leac dulce care topeşte păcatele şi
îndepărtează patimile.
Iar când vom dori iarăşi să ne
apropiem de Sfânta Împărtăşanie, să venim mai întâi să
ne spălăm de păcate dobândind iertarea la scaunul Sfintei
Spovedanii. Apoi să postim după putere şi să ne facem
canonul de rugăciune. Aşa ne vom umple sufletul de umilinţă
şi vom putea să ne apropiem de Sfintele Taine cu frică, pentru
că ne ştim păcatele, dar nădăjduind cu
credinţă în dragostea lui Hristos.
Cât de des ne
putem împărtăşi?
Acest lucru depinde de râvna fiecăruia
şi de sfatul Duhovnicului. Este bine să ne apropiem cât mai des, dar
nu atât de des încât să sărim peste rânduială, şi nici foarte rar îndepărtându-ne
prea multă veme de Hristos. În general se recomandă să ne
împărtăşim cel puţin în toate cele patru posturi de peste
an, sau mai des dacă putem, sau, dacă nu, măcar o dată pe
an de Sfânta Înviere.
Copiii cei nevinovaţi pana la varsta de cinci ani,
este bine să-i împărtăşim, dacă se poate, şi în
fiecare Duminica. Iar copiii de 6 - 7 ani mai ales acum, este bine să fie
spovediţi şi apoi împărtăşiţi, că astazi copiii
văd şi aud multe sminteli, în casa, la televizor şi peste tot,
nefiind supravegheaţi de părinţi. La fel şi despre cei
batrîni şi bolnavi zice Sfantul Simeon al Tesalonicului:"Cei bătrâni si bolnavi, care nu
au impedimente canonice, este bine să se împărtăşească
mai des şi în sărbătorile mari".
În toate însă este bine să
urmăm cu sfinţenie sfatul preotului Duhovnic, care ştie cel mai
bine aşezarea noastră sufletească.
Privite în ansamblu toate cele de mai sus pot
fi puse într-o singură idee: totul în Biserica trebuie savârsit dupa
rânduială. Rânduielile au fost alcatuite de sfinţi. Ei le-au
respectat şi le-au experimentat şi s-au sfinţit prin ele. Cine
iese din rânduială iese din comuniunea acelora care le-au alcătuit.
Responsabilitatea păzirii acestora revine în primul rând slujitorilor
sfinţiti, dar aceştia o împart cu păstoriţii lor[3].
Nu doar preotul trebuie să urmărească păzirea acestor
rânduieli ci şi credincioşii trebuie să se cerceteze singuri
dacă urmează întocmai sfaturile Bisericii.
Să ne apropiem deci cu toţii cu
frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste şi
să cerem lui Hristos să completeze nevoinţa noastră cu
bunătatea Sa cerând strigând cu umilinţă aşa: „Ca focul
şi ca lumina să-mi fie mie Trupul şi Sângele Tău cel scump,
Mântuitorul meu, arzând materia păcatului şi mistuind spinii
patimilor şi luminându-mă tot pe mine, cel ce mă închin
Dumnezeirii Tale” Amin!
Diacon Vasile Tudora